Cei mai vulnerabili în fața acestor noi gînduri despre ceea ce înseamnă credința în Dumnezeu sunt tinerii.

Chiar dacă fețele bisericești care au împînzit mass-media sunt, de cele mai multe ori hulite, există multe cazuri de prelați care exemplifică cel mai bine Cuvîntul Domnului și aduc dovezi de bunătate, compasiune și altruism.

Unul dintre cazuri este cel al parohului Vasile Miron, din satul Stânca, acesta fiind modelul care trebuie promovat și urma în societate.

Povestea, descoperită și relatată de 7est.ro, este reprodusă fără cuvinte care să fardeze situația. Este prezentată în formă brută, cu nevoi, chinuri și satisfacții. Pentru că, pînă la urmă, doctrina religiei și credința nu înseamnă Pomohaci sau Episcopul Hușilor.

“Noul tipar al tinerilor parohi: navetist, fără niciun ban, apropiat de enoriaşi, dependent de părinţi, dar optimist. Trimişi în colţuri uitate de lume, prin tot judeţul, preoţii tineri abia îşi duc zilele. Păstorind peste 40-50 de familii, nu apucă să-şi facă un rost, rămânându-le să slujească din vocaţie.

 

Imaginea preoţilor de ţară avuţi, cu maşini scumpe, case cu şase camere şi cu sute de animale prin curte, nu mai e de actualitate. A deveni preot nu mai reprezintă un salt brusc pe scara socială, cum era până acum 10 ani. Parohiile au devenit tot mai mici, tinerii îşi pierd credinţa, iar cei în vârstă abia îşi mai duc zilele. A fi preot acum e fie o datorie sfântă, ce implică mari sacrificii materiale, fie pur şi simplu o afacere proastă, pentru cei mai pragmatici.

Cazul tânărului paroh Vasile Miron, din satul Stânca (Victoria), e reprezentativ pentru condiţia de preot de ţară. Slujeşte pentru abia 60 de familii, face naveta, locuieşte prin casele enoriaşilor şi, cu chiu cu vai, a turnat o fundaţie la biserica pe care nu se ştie dacă o va vedea vreodată ridicată. Trăieşte cu preoteasa din 10 euro pe zi şi numai ei ştiu cum rezistă. Părintele Miron e apreciat totuşi de săteni, poate printre cei mai săraci din România, pentru acţiunile de binefacere pe care le organizează periodic, în favoarea copiilor din sat.

Acum doi ani şi jumătate, când a fost hirotonit, Vasile Miron, un tânăr de mai puţin de 30 de ani, din Târgu Frumos, a venit în satul în care a fost trimis cu gânduri mari: să clădească o biserică şi o casă parohială într-o comunitate mică de creştin ortodocşi. Între timp, intenţiile i s-au mai domolit: acum vrea să vadă gata măcar biserica. A înţeles foarte bine că va face în continuare preoţia din plăcerea de a aduce oamenii la slujbă.

„Veniturile sunt mici la debutanţi. Eu am un salariu de 800 de lei, din care rămân, lunar, cu puţin mai mult de 500 de lei. Din puţinii bani pe care-i iau mai cumpăr cele de trebuinţă pentru slujbe sau dulciuri pentru copiii din sat. Am noroc mare de faptul că soţia m-a înţeles şi a acceptat situaţia. Cum am noroc mare de soacra mea, care ne face mâncare sau ne găzduieşte atunci când stăm în oraş”, afirmă Vasile Miron.

În familia sa se strâng lunar venituri de sub 1.400 de lei, pentru că soţia este educatoare la o grădiniţă din Alexandru cel Bun. „Câteodată şi eu mă întreb cu ce trăim. Ne-am obişnuit cu puţin, nu avem necesităţi mari”, mai spune Vasile Miron

rootstireaActualitate/EsentialSocial
Cei mai vulnerabili în fața acestor noi gînduri despre ceea ce înseamnă credința în Dumnezeu sunt tinerii. Chiar dacă fețele bisericești care au împînzit mass-media sunt, de cele mai multe ori hulite, există multe cazuri de prelați care exemplifică cel mai bine Cuvîntul Domnului și aduc dovezi de bunătate, compasiune...

Preluat de la EVZ