Printre angoasele oricărui scriitor autentic, poate că cea mai puternică și îndelungată este aceea că tot ce era de spus s-a spus deja și că e foarte greu/imposibil să mai spui ceva cu adevărat nou.

O consolare posibilă, dar fragilă, admit, este că pînă și această angoasă e foarte veche. Cu vreo două mii de ani înainte de Isus Cristos, în Egipt domnea al patrulea faraon al celei de-a douăsprezecea dinastii, Khakeppere Senusret al II-lea. A fost un faraon ok. Harnic fiind, s-a preocupat de creșterea suprafețelor agricole. Bun strateg fiind, a avut relații bune cu alți regi și regișori din jur. Istoricii au bune motive să creadă Sensuret al II-lea este chiar faraonul din povestea biblică a lui Iosif (Facerea 41 și urm.). Piramida sa din ElLahun, scotocită încă din secolul al XIX-lea, s-a dovedit a fi plină de bijuterii fastuoase și de papirusuri. Însă, pentru cîțiva iubitori de literatură, de neuitat din anii domniei lui Khakeppere Senusret al II-lea a fost unul dintre scribii lui, Khakheperresenb.

Scriitorul american John Barth – și profesor emerit, din cîte se știe – l-a făcut celebru pe scribul acesta într-un consistent eseu apărut acum vreo 40 de ani, lansînd în spațiul public inventat de Gutenberg un fragment rămas de la Khakheperresenb: „Dacă aș putea avea fraze care sunt necunoscute, cuvinte singulare dintr-o limbă nouă care nu au mai fost folosite și care nu sunt deja aservite prin repetare, și nu cuvinte repetate care și-au pierdut prospețimea și au fost vorbite de oamenii de demult…”. Așa, Khakheperresenb a rămas în istoria literaturii universale drept primul om care s-a tînguit în scris din cauza implacabilului sentiment că tot ceea ce s-a spus, s-a spus și că nimic nou, cu adevărat nou, nu mai poate fi adăugat.

Cum ziceam, în zorii literaturii, scribii aveau angoasele creatorului de astăzi, frămîntați fiind de incapacitatea lor de a inventa ceva în arta cuvintelor. O primă remarcă ar fi aceea că, aidoma unui joc postmodern, nici măcar lamentația celor care simt cît e de greu să spui ceva ce nu s-a mai spus nu este nouă – s-a mai spus! O a doua observație rapidă ar fi aceea că îngrijorarea cuiva aflat la capătul celălalt al istoriei în privința putinței de a spune ceva nou ar trebui să se transmită astăzi înmiită și să crească cu trecerea anilor. Orice pagină de literatură epuizează ceva ce e de spus. De la Khakheperresenb încoace s-au produs miliarde de pagini de literatură, prin urmare șansele ca ceva nou să poată fi spus s-au diminuat încă și mai mult. Prin urmare, însăși dezvoltarea literaturii ar trebui să dea insomnii celor care chiar vor să creeze: șansa lor de a fi cei dintîi care spun ceva este, aproape, egală cu zero.

Noi trăim într-un mediu cultural în care originalitatea este în general, bine apreciată. E bine să fii original! Trebuie să avem apreciere pentru cei care sunt originali! Îmi amintesc ca prin vis o oră de română de prin clasa a treia, cînd fiecare dintre noi citeam în fața clasei o mică compunere. Învățătoarea era fermă: cele mai bune erau cele mai originale și ea decreta, firește, care dintre compuneri e mai originală și care e mai puțin originală, iar cele originale luau notă mare. Am suferit cumplit pentru că mica mea producție nu a fost privită ca fiind din cale afară de originală și nu am luat o notă mare, ci una medie. Ani mai tîrziu, în plin proces de învățare a gîndirii cu capul meu, am dat de faimosul vers eminescian: „toate-s vechi și nouă toate”. Cum adică, miam spus, originalitatea e imposibilă? A fost, țin minte bine, una dintre primele situații în care lucrurile pe care le învățasem temeinic în prima copilărie se reașezau, critic, în mintea mea.

rootstireaActualitate/EsentialOpinii EVZ
Printre angoasele oricărui scriitor autentic, poate că cea mai puternică și îndelungată este aceea că tot ce era de spus s-a spus deja și că e foarte greu/imposibil să mai spui ceva cu adevărat nou. O consolare posibilă, dar fragilă, admit, este că pînă și această angoasă e foarte veche....

Preluat de la EVZ