În ultimele două decenii, subiectul prezenţei agenţilor serviciilor secrete în presă este permanent infl amant. În pofi da numeroaselor şi virulentelor dispute, părţile implicate nu au avut o abordare raţională, sistematică şi lipsită de prejudecăţi a acestei realităţi de netăgăduit. Legat de subiect, în 2013 am citit o ştire titrată optimist: „La Comisia de libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne (LIBE), PE a adoptat raportul privind libertatea presei şi interzicerea agenţilor acoperiţi din mass-media”. Finalul ştirii este una dintre glumele bune ale democraţiei. Nu pentru că doamna Renatte Weber , care ne-a dat ştirea , ar avea un pronunțat simț al umorului. Dimpotrivă, seriozitatea severă, atent studiată şi forţă antifeminină, dezinvolt degajată, o fac remarcată. Totuşi, fi indcă spusele doamnei europarlamentar i-a făcut pe mulţi să între în panică, vreau să le adresez „acoperiţilor” din presă un mesaj de îmbărbătare: „Staţi liniştiţi, acolo unde aţi fost plantaţi, nu vă fi e teamă, de nimeni şi nimic. Fără voi, nu se poate !”. 

Acoperirea acestui mesaj este solidă şi am să o şi argumentez. Am fost întrebat, cu diferite prilejuri, dacă presa este un mijloc sau/şi un instrument folosit de serviciile secrete. Personal nu agreez şi chiar îmi displace să văd alăturată presei o etichetă de mijloc sau instrument. Este o armă, care are propriile instrumente, metode şi mijloace. Este competitorul, când loial, când parşiv, când făţiş advers al serviciilor de informaţii ofi ciale. Este prietenul politicienilor pe care îi cocoţează în fotoliile înalte ale puterii, ca să aibă de unde îi trânti jos, cât mai zgomotos, când îi prind cu ocaua mică. Amic sau inamic al puterii, modelator sau demolator de valori…şi câte alte calităţi nobile sau , dimpotrivă, se pot atribui presei.

Gl. brg. (r) Aurel I. Rogojan ( 2002- 2006, şef al Direcţiei planificare integrată a resurselor informaţionale, reglementare, coordonare şi cooperare – S.R.I.).

1 AGENŢIILE DE PRESĂ – ANTENELE SPIONAJULUI

Până la un punct, ziaristul şi agentul secret al puterii fac acelaşi lucruri: au de realizat nişte proiecte pentru care au nevoie de informaţii. În logica „Tratatului despre lucrul bine făcut”, atât ziaristul, cât şi agentul secret au nevoie de surse de informaţii, în care scop, şi unul, şi altul se folosesc şi de informatori. Cum îşi recrutează şi motivează fiecare informatorii, ţine de talentul personal şi resursele instituţionale ale fiecăruia. Mulţi ziarişti spun că informatorii li se oferă voluntar, fiind animaţi de idealurile nobile asumate de presă. Şi ofiţerii de informaţii spun că informatorii animaţi de idealuri patriotice sau convingeri ideologice naţionaliste sunt de preferat mercenarilor, dar printre conspiratori şi terorişti, spioni şi trădători, scopul nobil scuză mijlocul ignobil. Ziariştii au informatori şi din întâmplare, pe când agenţii puterii au ridicat recrutarea informatorilor la rang de artă.

Drumul comun al ziariştilor şi agenţilor secreţi se bifurcă în momentul valorificării informaţiilor, chiar dacă ele pot servi, în esenţă, aceluiaşi interes public.

Presa publică, cu sau fără limite, ceea ce a aflat şi documentat. Alteori nu documentează, ci caută doar efectul senzaţionalului comercial.

Teoretic, dar şi juridic, informaţiile serviciilor secrete servesc deciziilor de stat. Atât informaţiile cât şi deciziile de această natură nu pot fi făcute publice decât în momentul şi măsura în care nu mai sunt folositoare entităţii periculoase, care ameninţă valoarea apărată. Aici intervine secretul de stat, în numele căruia guvernele obişnuiesc să-şi ascundă şi secretele menţinerii puterii, dincolo de voinţa guvernaţilor. Aceasta este linia frontului care contrapune presa onestă guvernelor devenite nelegitime.

Sunt, aşadar, suficiente argumente pentru a afirma că presa face parte dintre „fraţii şi surorile” serviciilor de informaţii. Dar cum se mai întâmplă, ca într-o familie să existe şi fraţi vitregi, uneori le scapă ceea ce-i uneşte.

Agenţiile de presă, dar şi o redacţie de ziar, au multe în comun cu organizarea unui serviciu de spionaj. Unul dintre cele mai bine păzite secrete ale M.I.-6 [Intelligence Service], dat în vileag după trecerea perioadei de 90 de ani, cât prevede legea britanică a protecţiei secretelor oficiale, a fost acela că Herbert Reuter (succesorul fondatorului agenţiei care-i poartă numele) obişnuia să „depășescă planul” la informaţii secrete, pentru a scoate cât mai multe mii de guinee din punga, strânsă la baiere, a regilor dinastiei Saxa – Coburg – Gotha, rebotezată Casă Regală de Windsor.

Serviciile de spionaj nu pot să fie prezente, cu ecusonul lor, acolo de unde culeg şi transmit informaţiile, în timp real, agenţiile de presă sau canale de televiziune specializate, precum C.N.N. sau Al Jazzera. Exemple alese aleatoriu… În acelaşi timp, ceea ce se întâmplă în zonele fierbinţi nu poate fi observat de orice corespondent şi transmis în afara unor reguli impuse de sistemul contrainformativ foarte sever al autorităţilor de securitate ale părţilor implicate. Ca să nu fie neînţelegeri, greşeli, surprize şi suspendări de licenţe, patronii agenţiilor de presă îşi dau ecusoanele şi legitimaţiile agenţilor secreţi, pe care îi şi angajează cu salarii pe care în serviciile secrete nu le au decât directorii. Pentru echilibrarea balanţei, salariile spionilor trecuţi sub acoperirea presei vor compensa veniturile ziariştilor racolaţi să-i introducă în meserie pe noii lor colegi şi să le susţină biografia de acoperire. Nimeni nu vede, nu aude, nu vorbeşte . Toată lumea este mulţumită. Cerc perfect închis !

Aşa s-a făcut că la începutul anilor ’90, când teama, înverşunarea şi ura liderilor noilor servicii secrete faţă de presă atinsese cote paroxistice, rezolvarea a venit de la „agenţiile de presă”, dar şi mai multe de „difuzare a presei” înfiinţate de deblocaţii din securitate, cu sau fără „cheag” din fondurile speciale ale serviciilor, „stâlpi“ ai tinerei şi firavei democraţii. Odată bătută palma, căci în astfel de afaceri „dokumenti niema”, înţelegerea a făcut legea părţilor. 

2 Presa, ţintă contrainformativă a serviciilor secrete

Este ştiut şi temut rolul presei de „avocat al diavolului”, ori de câte ori este vorba despre greşelile ori afaceri secrete ale serviciilor care devin, în mod accidental, publice. Pentru ca presa să exercite cât mai puţin acest rol, prevenirea publicării informaţiilor incomode este un obiectiv de apărare contrainformativă pe care ser viciile secrete şi-l asumă, cu toate riscurile aferente şi… victimele colaterale. Aşa, de exemplu, să ne amintim că Serviciul Federal de Informaţii al R.F. Germania (B.N.D.) , în cadrul unei anchete pentru elucidarea unor scurgeri de informaţii, a ţinut redacţiile suspectate sub strictă observaţie, prin mijloace şi metode secrete, ani în şir, vreo 10-15 .

Raportul Comisiei de supraveghere parlamentară, care a investigat scandalul, menţionează că au fost recrutaţi şi remuneraţi jurnalişti pentru urmărirea colegilor şi identificarea surselor presei din interiorul serviciilor. Când directorul B.N.D. şi-a asumat scandalul, regretele sincere priveau, nu atât faptul în sine, cât mai cu seamă greşelile care au condus la deconspirarea operaţiunii, fiindcă fără acestea nu era posibilă nota proastă primită de spionajul german.

3 Presa, întotdeauna, o prima sursă de informaţii pentru serviciile secrete

Serviciile de informaţii pentru securitate sunt cei mai importanţi şi fideli cititori ai presei, unde şi găsesc, nu de puţine ori, treburi făcute pe jumătate, ori, dimpotrivă, iremediabil compromise. În prima situaţie, dacă nu colaborează, ziariştilor le pot fi „furate” ori compromise sursele. Jurnaliştii care au pregătirea necesară şi exerciţiul protecţiei surselor, faţă de profesionişti ai serviciilor, sunt puţini. Cazurile de şantaj, la cacealma, cu darea în vileag a surselor nu trebuie excluse.

În cea de-a două situaţie, serviciile pierd avantajul pe moment , dar nu rămân fără revanşă. Jurnaliştii incomozi sunt „binecuvântaţi” cu nişte surse trăsnet şi informaţii bombă. Succes total, boom financiar pentru ziar. Apoi, ca din senin, faliment total ! Cine râde la urmă, are şi de ce!

4 PRESA, RELEU DE INTERMEDIERE ŞI ACOPERIRE A PROPAGANDEI NEGRE ŞI A CELEI GRI

În subsidiar, avându-se în vedere că serviciile secrete de pretutindeni culeg din presă şi din celelalte surse deschise o bună parte din informaţiile pe baza cărora îşi dezvoltă operaţiunile secrete, folosirea surselor deschise pentru livrarea informaţiei căutate de potenţialii adversari, dar în parametrii impuşi de ţinta care nu se lasă oricum cercetată, este o cale de realizare a unei game de acţiuni a căror mize sunt influenţa, propaganda, contrapropaganda, şi dezinformarea. Scopurile şi obiectivele acestor operaţiuni se realizează prin comunicare adaptată vulnerabilităţilor identificate , ori anume create, ale receptorului.

Când asemenea chestiuni serioase devin o joacă de amatori, de genul „datului pe surse”, se intră deja pe terenul Codului penal şi al legilor speciale cu dispoziţii penale. Ce ne facem, însă, când infractorii sunt chiar cei chemaţi să aplice legea !? Dăm toţi pe surse, de la Preşedintele Republicii până la Vornicul din Frătăuţii Vechi ? Dar, să fim bine înţeleşi, „datul pe surse” şi alte asemenea „exclusivităţi” se practică, de regulă, numai între colegi de branşă secretă, pe baza principiilor sacrosante ale cooperării, cooexistentei paşnice şi încrederii reciproce.

rootstireaActualitate/EsentialEVZ Special
În ultimele două decenii, subiectul prezenţei agenţilor serviciilor secrete în presă este permanent infl amant. În pofi da numeroaselor şi virulentelor dispute, părţile implicate nu au avut o abordare raţională, sistematică şi lipsită de prejudecăţi a acestei realităţi de netăgăduit. Legat de subiect, în 2013 am citit o ştire...

Preluat de la EVZ