Un document publicat de fostul premier Adrian Năstase, în contextul disputelor de la vârful Justiției, scoate la iveală aspecte mai puțin știute despre modul în care au fost influențați oficialii europeni asupra stării de fapt din România. „M-am gândit că ar fi util , în contextul unei dezbateri serioase, necesare, pe problemele justiţiei, să adaug un document de analiză din 2001, realizat în Ministerul justiţiei, pentru a răspunde unui material  publicat de Institutul pentru o Societate Deschisă şi coordonat de Monica Macovei , referitor la „independenţa justiţiei în România”. Concluziile le trageţi singuri… ”, a scris Adrian Năstase, pe blogul personal.

În document, lucrarea „Judicial Independence în România”, coordonată de Monica Macovei și de Horațiu Dumitru este analizată de specialiști ai Ministerului Justiției care arată că majoritatea informațiilor au fost obținute din presă, fără consultarea ministerului iar criticile aduse, atunci, de actualul europarlamentar și fost ministru al Justiției sunt considerate „un exemplu de neprofesionalism, prin încercarea de mixaj a informaţiilor obiective şi serioase cu cele neverificabile, defăimătoare şi care frizează chiar bârfa”. 

Iată ce conține documentul prezentat de Adrian Năstase:

 

„NOTĂ

Cu privire la materialul „Judicial Independence în România” dat publicităţii de Institutul pentru o Societate Deschisă, la dată de 11 octombrie 2001  

1. Consideraţii generale

Materialul a fost întocmit de o echipa de avocaţi (coordonatori: Monica Macovei şi Horaţiu Dumitru), fără consultarea vreunui reprezentant al Ministerului Justiţiei, pentru verificarea realităţii şi acurateței datelor şi a comentariilor.

Cu toate acestea, spre exemplu, amintindu-se despre scrisoarea trimisă de Prefectul de la Caraş-Severin către Ministrul Justiţiei, prin care era recomandată o anumită persoană pentru funcţia de preşedinte de tribunal, se face trimitere la Direcţia Organizare, Resurse Umane şi Statistică, care a primit această scrisoare. Nu se precizează nimic despre răspunsul ministerului la această adresa.

Sursele de informare au fost în bună măsură cele jurnalistice, dintre care se detaşează net „Evenimentul Zilei” (alte ziare, precum „Adevărul” sau „Cronică Română” sunt citate doar o dată sau de două ori); această pune deja în discuţie veridicitatea informaţiilor şi modul de verificare a acestora.

Modul de citare şi conţinutul informaţiilor citate sunt un exemplu de neprofesionalism, prin încercarea de mixaj a informaţiilor obiective şi serioase cu cele neverificabile, defăimătoare şi care frizează chiar bârfă. 

Spre exemplu: sunt citate observaţii pertinente, din Raportul Comisiei Europene pe anul 2000 (nota bene: el se referă la activitatea Guvernului în perioada 1999-2000), cum ar fi cea potrivit căreia sistemul judiciar nu are încă o capacitate administrativă suficientă, sau observaţii ale Raportului Băncii Mondiale cu privire la corupţie (publicat la 3 septembrie 2001), în care se arată că opinia publică percepe justiţia ca fiind coruptă. Pe aceeaşi pagină (pag.356), însă, este citat un ziarist cunoscut, care, într-o emisiune televizată a acuzat faptul că judecătorii nu se supun nimănui, „nici măcar lui Dumnezeu”, repoşând Preşedintelui României că le-a acordat inamovibilitatea. 

În opinia noastră, în scopul asigurării obiectivității materialului, autorii trebuiau să aleagă fie calea fundamentării opiniilor pe documente emanate de la instituţii cu autoritate pe plan intern şi internaţional, fie calea jurnalistică, a interpretării (corecte sau nu) a diferitelor declaraţii sau informaţii din mass media. Mixtura lor, însă, creează rezultate extrem de perfide. 

Pe de altă parte, motive reale de îngrijorare cu privire la anumite fenomene ale „juristocraţiei” există şi este cel puţin o dovadă de superficialitate ignorarea sau negarea lor. Imediat după alegerile din 2000, Parlamentul României a adoptat Hotărârea nr.39/2000 în care se arată că fenomenele anterior citate se manifestă printr-un exces al independenţei puterii judecătoreşti, datorită interpretării abuzive a principiului independenţei magistraţilor, având drept rezultat încălcări ale drepturilor omului. Dincolo de acestea, mai apare şi o problemă morală: poate fi blamat un jurnalist (presa fiind liberă şi independentă) pentru că, la un moment dat, s-a întrebat dacă toţi magistraţii îşi merită cu adevărat statutul şi privilegiile? Nu este aceasta o întrebare formulată şi de media unor societăţi mai avansate pe calea democraţiei decât cea română? (spre exemplu, în Italia). Şi nu aminteşte, în mod paradoxal, de practicile totalitariste, în care cenzura cuvântului şi a chiar a gândirii impuneau ca toate persoanele să se manifeste potrivit gândirii unora? 

Nu se face o delimitare clară a perioadei de analiză: observaţiile asupra modului de aplicare a Legii 92/1992 privesc, în principiu, întreaga perioadă ’92-2001. Dar exemplele negative sau care pot fi interpretate drept amestec al executivului în activitatea justiţiei se referă doar la anul 2001. 

Observaţii de fond 

La prima vedere, citind tabla de materii, ar părea că documentul acoperă întreaga problematică a sistemului judiciar român, în toată complexitatea sa (fundamentele constituţionale şi legale ale independenţei sistemului judiciar, organizarea judecătorească, probleme administrative, financiare şi de resurse umane, chestiunea corupţiei etc). 

În fapt, la o analiză atentă a materialului, problematica mai-sus amintită nu este tratată în mod uniform, pe tot cuprinsul documentului revenind, ca un lait-motiv, câteva idei esenţiale, şi anume: 

–   „lipsa culturii juridice de bază şi a culturii politice bazate pe respectul statului de drept”.Fără a fi absolutizată, remarca poate fi considerată

 

reală, cu precizarea că edificarea statului de drept, mai ales în condiţiile unei democraţii tinere (cum este cea românească), este un proces dialectic, în devenire, şi, prin urmare, formarea unei culturi juridice adecvate necesită timp. 

„În Constituţia României, principiul separării puterilor în stat nu este explicit formulat”

În acord cu Constituţiile moderne şi cu orientările legislative şi doctrinare europene, nu credem că este necesară modificarea Constituţiei României în acest sens. Să nu uităm că nici Constituţia SUA nu proclamă expres principiul separaţiei puterilor, el rezultând din interpretarea textului, încă de la începutul secolului, concepţia separaţiei puterilor a fost, dealtfel, modernizată, prin promovarea teoriei separaţiei funcţiunilor în stat, adică, în fapt, a principalelor activităţi (legislative, executive, jurisdicţionale). Prin urmare, nu credem că sintagma „separaţia puterilor” trebuie absolutizată în vreun fel. Recomandăm autorilor spre consultare, în acest sens, următoarele opere: R. Carre de Malberg, Contribution a la theorie de l’Etat, vol. I şi II, Paris, 1924 şi P.Negulescu, Drept constituțional, Bucureşti, 1926. 

„Mulţi judecători continuă să se comporte ca în perioada regimului comunist”.

Fără exemple pertinente (nu este adus nici un exemplu), afirmaţia este pură defăimare. La 11 ani după căderea comunismului în România, societatea românească dovedeşte că nu mai este întoarsă spre trecut sau preocupată de trecut, iar orice încercare de culpabilizare în acest sens nu demonstrează decât obsesia personală a autorilor pentru o perioadă istorică apusă, însoţită de lipsa unor motive reale de critică. Nu întâmplător, unul dintre autorii materialului a servit regimul comunist, până în 1989, ca procuror. Aceasta nu-l împiedică astăzi să îi acuze pe magistraţi de practici sau mentalităţi comuniste. Afirmaţia este nedreaptă cel puţin dintr-un motiv: datele statistice dovedesc că mulţi magistraţi, inclusiv dintre cei promovaţi la instanţele superioare, sunt tineri şi au intrat în rândurile magistraturii după 1990. 

„Rolul şi atribuţiile procurorului în ansamblul sistemului judiciar român sunt mult prea extinse”.

Aceasta este una dintre ideile cele mai des întâlnite în cursul documentului. Considerăm că, în raport cu această afirmaţie, se impun câteva precizări.

În primul rând, autorii nu îşi întemeiază nici un moment afirmaţiile pe comparaţia cu alte sisteme de drept, aparţinând democraţiilor occidentale. Ei contestă calitatea de magistraţi a procurorilor, situarea lor, din punct de vedere constituţional, alături de judecători. Ceea ce „uită”, însă, autorii este să sublinieze că aceasta este doar opinia lor, care poate fi argumentată, dar şi contrargumentată: calitatea de magistraţi a procurorilor este întemeiată constituţional şi în alte state (în Franţa, Spania, Portugalia ş.a.). În acest context, nu ne putem ralia opiniei autorilor, în sensul modificării Constituţiei pentru delimitarea rolului şi atribuţiilor procurorului. Liantul între activitatea judecătorului şi cea a procurorului poate fi reprezentat de instituţia judecătorului de instrucţie, pentru introducerea căreia ar fi de ajuns doar îmbunătăţirea actualului cadru legal (a legii de organizare judecătorească). În acord cu experienţa altor state, judecătorul de instrucţie ar urma să aprobe şi supervizeze principalele acte de urmărire penală (punerea în mişcare a acţiunii penale, măsura arestării preventive, punerea în libertate, trimiterea în judecată etc).

Pe de altă parte, mergând pe aceeaşi idee, a diminuării rolului şi poziţiei procurorului, autorii nu sesizează că, la un moment dat, legiuitorul ar trebui să opteze între posibilitatea ca urmărirea penală să fie dată în întregime poliţiei sau aceea de a conferi procurorului atribuţii de verificare şi efectuare a urmăririi penale. Autorii nu au înţeles că poziţia procurorului sau natura juridică a acestei poziţii este duală (nu numai în sistemul românesc de drept). Însăşi activitatea desfăşurată de procurori – în principal de urmărire penală – este o activitatea specială executivă. Pe de altă parte, aşa cum am subliniat mai-sus, în scopul asigurării supravegherii unitare şi a controlului activităţii de urmărire penală efectuată de poliţie, este firesc ca procurorii să facă parte din rândul magistraţilor. Concepţia autorilor despre instituţia Parchetului nu se fundamentează şi nu dovedeşte cunoaşterea tradiţiilor europene. Credem că modelul şi sistemul de referinţă avut în vedere este cel american. Datorită, însă, diferenţei fundamentale între cele două sisteme de drept (de tradiţie romano-germanică, respectiv de common law), nu credem că modelul american poate fi unul pertinent la acest moment.

Nu trebuie, de asemenea, să uităm că Planul de acţiuni pentru punerea în aplicare a programului de guvernare (dat publicităţii în luna mai 2001), are în vedere tocmai „asigurarea independenţei tuturor membrilor Ministerului Public” şi „adaptarea statutului procurorilor în conformitatea cu noile realităţi”.

Dincolo de cele mai-sus precizate, apare şi o întrebare de fond: autorii încurajează, prin aceasta, tranziţia de la sistemul procedural inchizitorial (model de inspiraţie sovietică) către cel acuzatorial (care a fost dezvoltat de sistemele de drept din Europa apuseană, fiind însă perfectibil sub multiple aspecte) sau doresc, voalat, să intre în polemici politice, denaturând obiectivitatea presupusă a documentului? Mesajul lasă loc oricăror interpretări.

„În ciuda unor măsuri formale de protecţie, judecătorii nu sunt în mod efectiv protejaţi faţă de manipularea politică” (pag .352)

În acelaşi sens, Hotărârea Parlamentului României nr.39/2000 subliniază că în perioada 1996-2000 politizarea justiţiei şi anularea oricăror forme legale de control asupra instanţelor şi magistraţilor au dus la frecvente încălcări ale drepturilor omului, îndeosebi ale dreptului la apărare şi ale prezumţiei de nevinovăţie.

Începând cu anul 2001, Guvernul român s-a angajat (aspect subliniat în programul de guvernare) să realizeze o reformă profundă a justiţiei şi depolitizarea întregului sistem judiciar, pentru asigurarea unui sistem judiciar independent şi responsabil, fundamentat pe respectarea principiilor statului de drept. 

Imediat după fraza de mai-sus urmează, însă, o alta: în primele luni ale anului 2001, „oficiali cu funcţii de conducere ai Guvernului român au încercat în mod repetat să influenţeze deciziile judecătorilor in situaţii particulare”.

Acesta este un alt exemplu clasic de încercare de manipulare a opiniei cititorului, prin alăturarea unui adevăr dificil de contestat – cel al influenţei politice asupra actului de justiţie (manifestată puternic in perioada 1996-2000 şi concretizată, printre altele, în modificări succesive ale Legii de organizare judecătorească nr.92/1992, care au sporit considerabil rolul ministrului justiţiei) lângă o afirmaţie tendenţioasă, neargumentată în vreun fel şi care se referă exclusiv la anul 2001 (pretinse încercări de influenţare a actului de justiţie de către oficiali români). Efectul acestei tehnici este unul imediat: cititorul primei fraze, pertinente, va fi imediat tentat să o accepte şi pe cea de-a doua, considerată o continuare firească a celei dintâi. 

Chestiunea rolului Ministerului Justiţiei: este relevat faptul că „magistraţii nu au un organism independent de reprezentare în relaţia cu celelalte organe ale Statului” (pag.352). Acest aspect, în opinia noastră, poate fi supus dezbaterii, în acord şi cu experienţa celorlalte state membre UE.

Pe de altă parte, nu trebuie uitat că însuşi Consiliul Superior al Magistraturii este un organism executiv (a nu se confunda cu puterea executivă şi organele acesteia !), care îndeplineşte două activităţi principale: una executivă propriu-zisă, de a propune magistraţii în funcţii (ei urmând a fi numiţi de Preşedintele statului) şi alta – de organ administrativ cu activitate jurisdicţională (autoritate disciplinară pentru judecători). Nu pare evident că autorii au înţeles acest lucru.

rootstireaActualitate/EsentialJustiţie
Un document publicat de fostul premier Adrian Năstase, în contextul disputelor de la vârful Justiției, scoate la iveală aspecte mai puțin știute despre modul în care au fost influențați oficialii europeni asupra stării de fapt din România. „M-am gândit că ar fi util , în contextul unei dezbateri serioase,...

Preluat de la EVZ