Din culisele unei mari înscenări judiciare. Extrase din volumul „Iulian Vlad – confesiuni pentru istorie” o carte de interviuri  cu generalul Iulian N. Vlad, realizate de Aurel I. Rogojan, în curs de apariție la Editura Proema, 811 pagini. 

Lecția comisarului pentru justiție Dumitru Mazilu

Interviul pe care Silviu Brucan şi l-a dat învederează cum fostul secretar general de redacţie de la „Scânteia” şi-a reluat mai vechea sa îndeletnicire, aceea de a lansa acuzaţii false, tendenţioase şi diversiuni, pe care în anii ’40 soţia sa, Alexandra Sidorovici, acuzator public de drept al „Tribunalului Poporului”, le instrumenta judiciar în procesele intentate elitei politice şi culturale româneşti. 

O parte consistentă a instrucţiei judicare înscenate generalului Vlad a fost orientată pe pistele sugerate de Silviu Brucan, respectiv că Securitatea este autoarea represiunii armate a revoltelor populare din Timişoara şi Bucureşti, a acţiunilor de gherilă urbană şi psihozei teroriste prin care urmărea readucerea la putere a lui Nicolae Ceauşescu. 

Scenariul diversionist lansat de Silviu Brucan a condus la impasul principalului proces, din cele trei intentate generalului Vlad, care din lipsă de probe a fost, la un moment dat, suspendat. 

AUREL I ROGOJAN : În timpul care bănuiesc că ne-am mai rămas la dispoziție, am o altă provocare, de altă natură. Este acum la ordinea zilei problema justiției în România. Săptămâna trecută, un raport al Departamentului de Stat al S.U.A. acuza serioase derapaje, abuzuri și lipsa unor garanții ale respectării drepturilor și libertăților fundamentale. Concomitent, tot din exterior, se fac presiuni inadmisibile în teoria și practica dreptului internațional și al relațiilor diplomatice asupra puterii legislative pentru a-i bloca orice inițiativă de îndreptare a unor texte de lege evident greșite. Dumneavoastră ați fost printre primii inculpați și judecați de justiția generată de evenimentele din decembrie 1989. Însărcinatul, comisarul noii puteri pentru problemele justiției era Dumitru Mazilu. Dumitru Mazilu mi-a fost preț de două ceasuri și un examen de final de curs profesor la disciplina teoria generală a statului și dreptului socialist. Din primul său curs, de altfel singurul pe care l-a ținut căci ulterior nu a mai venit decât la examen, am reținut un lucru fundamental, care nici până azi nu l-am uitat fiindcă este actual, și anume, că potrivit teoriei rațiunii politice a dreptului socialist, categoriile juridice drept, justiție, adevăr și dreptate pot fi convergente, iar justiția independentă numai în măsura în care interesele grupului care deține puterea politică sunt în acest fel protejate. Când interesele grupului politic dominant sunt amenințate de lege, legea se schimbă sau se reinterpretează peste litera și spiritul ei sau, pur și simplu, este ignorată. Sigur, nu în termenii aceștia a fost expozeul profesorului Mazilu, asta este interpretarea care o fac cu experiența acumulată în patru decenii și jumătate cât au trecut de la acel curs.

Generalul magistrat Adrian Nițoiu, judecătorul generalului Iulian Vlad: „Vă rog, iertați-mă, v-am condamnat pe nedrept, la ordin”

Dar acuma, în legătură cu modul în care s-a judecat procesul dumneavoastră, eu am să vă rog să comentați un citat dintr-o prefață de carte, să-l confirmați sau să-l infirmați. Citez: „Într-un ajun de crăciun, un fost condamnat la un sfert de veac de închisoare aude clinchetul insistent și repetat al soneriei apartamentului. S-a uitat prin vizor și s-a șocat. Dincolo de ușă era judecătorul care l-a condamnat fără să fi fost administrată vreo probă. I-a deschis și l-a poftit să intre. De ce a venit judecătorul? Să-și ceară iertare, deoarece povara marii nedreptăți săvârșite sub imperiul comenzii politice și al ordinului îl apăsa și nu îi mai lăsa clipă de liniște. Victima l-a înțeles. Judecătorul a insistat mai apoi ca și soția sa să primească, direct de la victimă, confirmarea dezlegării de păcat, căci acesta li se pare ca un blestem asupra întregii familii. Victima a fost iarăși generoasă. Judecătorul, ceva mai împăcat sufletește, am mai trăit cât să-și rânduiască trecerea Stixului. A fost chemat și el la judecată. La judecata tatălui ceresc. 

IULIAN N VLAD – Domnule, uluitor ! Cine a scris cartea asta?

AUREL I. ROGOJAN – Cartea nu, prefața. Prefața a scris-o preopinentul . Cartea v-am oferit-o și dumneavoastră.

IULIAN N VLAD – Idealuri social democrate, versus trădare națională. Foarte interesantă, ia uite domnule, ce pot să spun, este uluitor, am rămas literalmente blocat pentru că, cum să zic, cele două personaje, unul din cei doi, unul din cele două personaje sunt eu. Eu sunt cel care e rolul victimei. Iar judecătorul este fostul președinte al completului de judecată care mi-a dat, în total în trei procese, în trei procese m-a judecat și mi-a dat, aproape 25 de ani de închisoare, și întradevăr lucrurile stau exact așa cum au fost descrise. 

A venit acasă, și-a cerut iertare și mi-a dezvăluit, expus cum s-au petrecut lucrurile de la „A” la „Z”, mai cu seamă în procesul cel mare, unde, fiind spre sfârșit și trebuia să se pronunțe verdictul și încă nu se hotărâse cum să facă, nu putea să mă declare nevinovat în împrejurările date, dar în nici un caz nu putea să mă învinuiască, spunea el de mai niciunul din lucrurile care mi s-au pus în seamă. Și cum a fost constitutit completul de judecată, și ce i s-a spus la constituirea completului de judecată, și cum, pe parcurs, de asemenea a fost contactat și ce i s-a spus, și mai cu seamă atunci, la final, când din America, unde era într-o vizită de lucru, probabil, Silviu Brucan, care mi-a purtat de la început multe din sâmbete, nu chiar pe toate, numai el, a atras atenția că justiția este pe punctul de a derapa, apropo de completul de judecată care face instrucția în cazul procesului lui Vlad și Vlad ar putea să plece de la tribunal liber. Că, unul din consilierii importanți ai președintelui României de atunci, Ion Iliescu, un general care a avut funcții de cea mai mare răspundere în armată a fost trimis și l-a contactat la tribunal și i-a transmis, ca nu cumva, să mi se dea o pedeapsă ușoară. Și că nu a avut încotro, a trebuit să execute niște ordine. Sigur, e o scuză, e o formă de a te justifica, pentru ca să ajungă șeful acestui complet, președintele completului de judecată, care, cum spuneam, pe mine m-a judecat în trei procese, dar nu numai pe mine, a mai fost și în alte procese, i s-a dat gradul de general, că nu putea să mă judece dacă nu avea acest grad, și o mulțime de alte și alte drepturi. Dar, până la urmă, este interesant întradevăr, că și la acest om (…)pe care l-am crezut că are o inimă de piatră, nu are o inimă de om, totuși a prevalat ceva omenesc, și așa cum foarte bine ai spus, foarte exact, m-a invitat și la dânsul acasă, în chiar ziua când trebuia să plece la Hamburg, era ultimul drum din viața lui, pentru tratament. Și m-a prezentat și familiei, iar la plecare am coborât odată cu el, eu am plecat spre casă și el a plecat pe drumul morții. 

Acesta este generalul magistrat Adrian Nițoiu, el e cel care… Dar, vreau să spun că, în intervalul de la prima întâlnire și până la ultima am avut și alte întâlniri în prezența unor oameni care sunt în viață și care pot oricând, să probeze cele ce am afirmat eu mai devreme. Unul din ei, de exemplu, este actualul senator Florea Voinea. 

Judecătorul. Generalul magistrat Adrian Nițoiu – interpretul unei partituri. Și-a cerut iertare și i-a făcut cadou victimei stiloul cu care i-a semnat trei sentințe de condamnare  cumulată la 24 de ani și șase luni de închisoare

IULIAN VLAD : Procesele toate, cele trei procese  au avut,  nu același complet de judecată, că trebuiau să fie trei magistrați, dar toate au avut un singur președinte de complet. Acela a fost generalul Adrian Nițoiu. Nu știu… 

AUREL I. ROGOJAN:  General a fost avansat ca să vă poată judeca.

IULIAN N. VLAD: Foarte corect și foarte exact. Se pare că inițial fusese locotenent-colonel, a fost făcut colonel, și apoi când s-a pus problema judecării și el a fost desemnat să judece lotul Comitetului Politic Executiv (n.n.  A.R. Cunoscut și ca „Procesul celor 24”), fiind și un general în lotul respectiv, era apoi sigur, era programat și procesul meu, după ce am fost scos din „lotul CPEx.” Scoaterea mea din „lotul CPEx” s-a făcut la cererea avocatului unuia din învinuiți, probabil gândea el și în sensul ăsta i-a influențat și pe unii din membrii CPEx, că ar fi util ca eu să nu apar în lotul lor, gândindu-se probabil că eu voi trage în jos procesul, va fi cu atât mai grav și pentru ei cu cât și eu sunt judecat împreună.  Mie mi-au făcut de fapt un serviciu, nu că am primit pedepse mai ușoare, că nu au fost mai ușoare pedepsele mele decât ale celor mai mulți membri ai CPEx, care au primit sub nivelul pedepselor pe care le-am primit eu, în total am primit aproape 25 de ani de închisoare, în cele trei procese, iar în procesul cel mare de complicitate la genocid, au fost 14 ani de închisoare pronunțati, pedeapsă pe care în procesul CPEx-ului a mai primit-o doar Ion Totu. Ion Totu, care nu a mai avut puterea să înfrunte și și-a luat zilele, s-a spânzurat. Dar, spuneam deci că am avut un singur judecător, sigur, cu ajutoare, cu magistrați la celelalte trei procese, aproximativ aceiași, nu știu dacă a mai intervenit unul sau altul în plus. Omul care, de care a depins sau prin care s-a manevrat totul a fost generalul maior magistrat, Adrian Nițoiu. Cel pentru care, cu câțiva ani înainte, fiind implicat într-un proces cu un scriitor dobrogean, poate ar fi bine dacă am găsi să înprospătăm datele, îmi aduc aminte că…

AUREL I.ROGOJAN: Crișan îl chema…

IULIAN N.VLAD: Nu, dar zic dacă să le concretizăm mai bine, îmi aduc aminte că am făcut ceva care, am făcut și pentru alții, i-am venit în sprijin tovarășului Nițoiu, maior era atunci. Drept pentru care, din poziția de arestat și condamnat, așa, a fost rechemat în activitate și reîncadrat în Ministerul Apărării Naționale, în Direcția Juridică, nu știu dacă a știut vreodată despre lucrul acesta, nici nu am vrut niciodată să-i amintesc, în nici o împrejurare, dar acum o spun ca să rămână, așa, pentru istorie. 
Mi-a dat pedepse aspre, mi-a dat pedepse severe, mi-am dat însă seama, la un anumit moment, că omul acesta gândea oarecum altceva decât se exprima. Sau, avea alte convingeri decât a putut să demonstreze prin hotărârile judecătorești, pe care le-a semnat. 

Erau două, au fost două momente care mi-au demonstrat și m-au și convins de altfel în final, că avea totuși îndoieli în legătură cu ceea ce a făcut. Unul, a fost înaintea pronunțării Inaltei Curți de Justiție în legătură cu pedeapsa cea mai gravă, era recursul la pedeapsa cea mai gravă. Și când m-a întâlnit, într-o săliță, într-un birou, eu fusesem adus sub escortă, bineînțeles, așa ca să mai văd dosarul, el a intrat intempestiv acolo, i-a cerut subofițerului care mă escorta să iasă din încăpere și abia imperceptibil spune:

-„Domnule general, se va rezolva totul, totul va fi bine, o vi se scadă substanțial pedeapsa și poate chiar veți fi eliberat”. Nu l-am crezut, mărturisesc că nu l-am crezut, dar m-a surprins faptul ăsta. El îmi dăduse o condamnare atât de mare, de gravă, de grea, și tot el îmi spunea, așa, în surdină, mai între noi doi în camera de la tribunal ceea ce am spus.

În fine, au trecut anii pe care i-am petrecut în pușcărie și urmare a unei hotărâri judecătorești  am fost eliberat. Datorită bunei comportări pe care am dovedit-o în anii de închisoare, datorită vârstei, împlinisem deja bine, de vreo doi ani 60 de ani, și, nu știu ce alte considerații au fost luate în …

AUREL I. ROGOJAN:  Executarea unui sfert din sentința cea mai aspră, de 16 ani.

IULIAN N.VLAD: Exact. Și s-a hotărât eliberarea. Nu am apelat la nici un fel de grații, și nu am făcut nici un fel de memorii sau intervenții din partea cuiva, pe lângă cineva, pentru că nu aș fi avut lângă cine să fac așa ceva. Cei care m-au trimis la închisoare ar fi fost cei care ar fi trebuit să fie apelați, să le cer îndurare acuma, și bunăvoință, ori așa ceva nu aș fi putut să fac niciodată.
Și după ce am venit de la închisoare, la foarte scurtă vreme, eu am venit de la închisoare exact în ziua de 31 decembrie 1993, primul gând pe care l-am avut, după ce îi văd pe ai mei acasă, e să mă duc să-mi văd mama. 

După patru ani, în casa părintească generalul Vlad își regăsește mama care nu-și mai recunoștea fiul…

Și, într-adevăr, pe 4 ianuarie 1994 , am plecat cu soția  și cu băiatul, el era la volan, să-mi văd mama. M-a cutremurat, dragă Aurel, ai o mamă, o cunosc bine, te cunosc și mai bine pe tine și cred că ai fi trăit aceleași sentimente. E cumplit să te întâlnești cu mama, și mama să nu te mai recunoască. Mama suferise niște atacuri grave, Alzheimer și își pierduse foarte mult din memorie. Când m-a văzut m-a confundat cu tatăl meu care murise de 10 ani. Și zice: „Ai venit acasă Nicolae?” Asta a fost întrebarea care a pus-o. Adică ai venit din morți cumva, nu știu dacă, sau plecat cu vreo treabă undeva. Ai venit acasă, Nicolae. De abia după o discuție de minute, și-a dat seama că eu sunt, fiul. Și am adus-o acasă. Am adus-o la București. În ideea să mai fac ce se poate face ca să îi mai lungesc viața, și m-am zbătut, am apelat, mi-au venit în sprijin, mai ales niște oameni, medici, că între medici sunt unii oameni cu adevărat, au văzut-o, dar speranțe nu mi-au mai dat. Și, în ziua de 4 februarie, deci exact după o lună, mama mea a murit în brațele soției mele. Ținând-o în brațe. 

Unii prieteni și camarazi mi-au venit în sprijin pentru că, eu sigur, patru  ani nu mai avusesem salariu, soldă, pensia soției era o pensie minoră și într-adevăr nu aveam cu ce să o înmormântez, m-au ajutat cu sicriul, m-au ajutat cu multe alte lucruri și, foarte curios lucru, mai târziu am aflat că unul din cei care a contribuit cu o sumă importantă la aceste cheltuieli, la acest ajutor, a fost generalul magistrat Nițoiu. 

La aproximativ o săptămână, două, după înmormântarea mamei am primit un telefon de la un prieten bun și vechi, deși mult mai tânăr decât mine, întotdeauna l-am avut foarte aproape și l-am prețuit foarte mult pentru multele și valoroasele lui calități. Acesta era Florea Voinea, fost secretar al Comitetului Central al U.T.C.-ului, cu problemele muncitorești. Un tânăr care prin puterile lui s-a ridicat foarte sus și a făcut o carieră politică și în anii aceștia remarcabilă. Și îmi spune că, a primit telefon sau că s-a văzut cu generalul Nițoiu și l-a rugat stăruitor să-i mijlocească o întâlnire. Vroia să se întâlnească cu mine. Bineînțeles că am acceptat. A organizat el întâlnirea, nu știu … m-am văzut cu Nițoiu, n-a fost de durată această întâlnire, dar a fost foarte, cald, ca să zic așa, și m-a rugat, m-a rugat să fac efortul pe crede că e mare, dar pe care crede, în același timp, că îl pot face, să îl iert, pentru că a greșit. M-a surprins, spun drept, știindu-l cu felul lui de a fi, așa, din atâtea procese pe care le-am avut, și ore multe am petrecut. Bineînțeles, că, i-am dat un răspuns afirmativ. Pentru că, trecuseră luni deja, în ajunul crăciunului care urma, să se producă scena pe care atât de frumos, sintetic dar foarte riguros, exactă ai reprodus-o în studiul introductiv la cartea domnului deputat Stan.  A venit în casă, am avut o discuţie, le-a adus copiilor nişte jucării, nişte dulciuri, Și mie mi-a dat un pix, un pix, foarte interesant, zice: „Cu acest pix am semnat hotărârile prin care v-am trimis în închisoare”. Îl păstrez, bineînţeles. 

În primăvară, deci peste câteva luni,  a rămas să ne mai vedem. În primăvara care urma am primit telefon că mă roagă stăruitor să-i fac o vizită acasă. Stătea pe undeva pe magistrala asta nouă, bulevardul …. care comunică cu Casa Poporului, Bulevardul Unirii, nişte apartamente foarte interesante, cu două nivele, nu văzusem până atunci aşa ceva, şi m-am dus. M-a surprins că era lume multă, de fapt erau rudele, care veniseră să-şi ia rămas bun de la el, că el se pregătea să plece în Germania, la Hamburg, la o clinică. Şi ţinea şi anterior într-o împrejurare, m-a rugat că doreşte să se întâlnească şi cu soţia şi să o asigur şi pe soţia dânsului, şi pe fiica lui, aşa că, l-am iertat pentru nedreptatea care mi-a făcut-o. Şi întradevăr, în împrejuarea aceasta, în momentul acesta foarte tensionat, de natura împrejurării, că se pregătea să plece, sub acest aspect zic, cu încărcătură emoţională, vreau să spun, s-a consumat acest moment. Oricum, am ieşit împreună din casă, el a urcat în maşina către aeroport, eu am luat autobuzul de la prima staţie. El a plecat însă pe drumul fără întoarcere, pentru că de la Hamburg nu a mai venit viu, a venit în sicriu. Dar, repet, atât de frământat, atât de preocupat, atât de dornic a fost ca să fie iertat pentru greşeala pe care a făcut-o. Menţionez că la discuţiile pe care le-am avut a fost de față senatorul  Ică Voinea.   Și mai apoi, mi-a şi detaliat de ce a fost nevoit să facă această nedreptate. Că i s-a cerut anume. Cine i-a cerut să facă ş.a.m.d. Deci, mi-a dat şi toate detaliile, iar întâmplarea a făcut că lucrurile acestea au fost pronunţate şi în prezenţa unei a treia persoane, deci nu numai eu fiind de faţă. 
Deci aceştia sunt oamenii care mi-au hotărât soarta.

AUREL I.ROGOJAN  – Silviu Brucan şi Vasile Ionel au fost cei care au tras sforile în această manipulare?

IULIAN N. VLAD   – Vasile Ionel a fost și el un executant orb, Vasile Ionel, și el, cu ani de zile înainte de a muri a ţinut să mă întâlnească, să-mi zică, să-mi spună, că pe când Silviu Brucan a fost capul tuturor răutăţilor, el, Vasile Ionel, doar s-a conformat unor dispoziţii care au venit, cel puţin, din două direcţii. Una mai apropiată, şi alta de la distanţă.

AUREL I.ROGOJAN – După ce aţi revenit în libertate, viaţa vi-a mai scos în cale pe vreunul din anchetatorii dumeavoastră?

IULIAN N.VLAD – Niciunul nu am mai întâlnit.

AUREL I.ROGOJAN – Nici pe Gheorghe Diaconescu?

IULIAN N.VLAD – Pe Diaconescu da, dar el nu nu m-a anchetat. El a venit în două rânduri la mine la închisoare, o dată să-mi spună că din fişetul meu s-au scos nişte documente şi mi-a cerut lămuriri în legătură cu nişte fişe pe care le pregătisem noi la cererea …(n.n. A.R. Biroului Comisiei de Cadre a C.C. al P.C.R.)…  ministrului pentru că trebuiau duse la CPEx, atunci când, sau la Secretariatul C.C. , pentru promovarea într-o funcţie de adjunct al procurorului general. Şi era şi fişa lui, şi mă rog, plin de curiozitate, iar eu fiind unde eram,  puteam fi uşor de găsit şi bineînţeles, zăvorul să se deschidă cu uşurinţă, a ţinut să afle din sursă directă ce era cu referatul acela, pentru ce era făcut.

Antecedentele abuzului politico-judiciar ale Judecătorului Adrian Niţoiu 

Ultimul condamnat la închisoare pentru „propagandă împotriva orânduirii socialiste” a fost judecat de maiorul de justiţie Adrian Niţoiu.

Fişa cazului RADU CRIŞAN
        economist la Trustul Judeţean de Construcţii Constanţa; 
        fost ajutor comandant legionar; 
        membru al Partidului Comunist Român 
        Autor al volumelor de poezii nepublicate „Iubirile mele”, „Sensuri multiple”, „Eu şi umbra mea”. 

O comisie de specialişti consultată de Securitate a concluzionat că poeziile pot fi publicate. 

Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor de pe lângă Consiliul de Miniştri a decis, însă, că 23 de poezii „dăunează orânduirii de stat, prin caracterul lor deschis ostil, declararea repetată, în diverse modalităţi, a intenţiei de răsturnare a regimului cu mână armată, regretarea şi elogierea în imagini literare a legionarismului autorului”. 

Fiind sesizat Comitetul judeţean Constanţa al P.C.R., autorul a fost exclus din partid şi deferit justiţiei pentru săvârşirea infracţiunii de „propagandă împotriva orânduirii socialiste”. 

La 06 septembrie 1971, Tribunalul Militar, prezidat de maior de jusţie Adrian Niţoiu, l-a condamnat la 12 ani de închisoare. 

Facsimilul dispozitivului sentinţei:

În urma memoriilor adresate lui Nicolae Ceauşescu de Criticul Gabriel Dimisianu, în numele familiei, dar şi de către mai mulți oameni de litere și artiști, între care Paul Anghel, Eugen Barbu și Adrian Beldeanu, acesta din urmă și avocatul lui Radu Crișan la 22 februarie 1972, Radu Crişan a fost pus în libertate

La 26 februarie 1972, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a constatat nelegalitatea condamnării şi a pronunţat achitarea. 
Dumitru Popescu, secretar al Comitetului Central , şeful Secţiei ideologice a  P.C.R. a dispus tipărirea  volumului de poezii pentru care a fost condamnat

Radu Crişan a fost reprimit în partid şi reintegrat la locul de muncă.

Paradoxul cazului Adrian Nițoiu

În anul 1959, procurorul militar Adrian Nițoiu a fost arestat și condamnat la 12 ani de muncă silnică pentru o faptă similară celei imputate poetului Radu Crișan, „uneltire contra ordinii de stat”, fiind amnistiat în anul 1964. Constatându-se că a fost victima unei erori judiciare,  a fost reintegrat în justiție ca judecător militar. În această calitate l-a condamnat pe Radu Crișan , tot la 12 ani de închisoare.

În anul 1977, Adrian Nițoiu a fost numit consilier juridic în Ministerul Apărării Naționale. Din această poziție, în luna ianuarie 1990 a fost numit judecător militar la Curtea Supremă, fiindu-i repartizate spre judecare  procesele generalului Vlad, în care sens i s-a acordat  și gradul de general.

Când am fost trădător și pe cine am trădat ?
  
IULIAN N. VLAD :  Și, în fine, sunt o mulțime de oameni de foarte rea credință, care cred că în cea mai mare măsură, dincolo de dorința personală de a se afirma, pentru că atunci când publici un punct de vedere care este contrar multor altora, altor opinii, altor puncte de vedere, ieși în evidență, evident, ăsta are altă părere, alt punct de vedere, dar nu asta este, cred, prima lor dorință, ci aceea de a face rău, efectiv. Sunt unii oameni care, pur și simplu, sunt dominați de această dorință de a lovi, de a face rău. Și sunt și din categoria celor care scriu istorie. Și eu am luat la cunoștință cu destulă durere, o spun cu toată franchețea, pentru că uneori am fost rănit grav și nu atât eu, poate ca om, ci atât de grav a fost deformat adevărul acelor momente, încât și eu fiind în apropierea evenimentului respectiv sau poate chiar mai mult decât în apropiere, așa și poate că în felul acesta cunosc din interiorul lui multe lucruri, decât cei care pun pe hârtie fel de fel de povești și le prezintă lucrurile atât de denaturat, încât nu pot decât să rănească.   

Ce să zic, când faci pe cineva trădător, poți să găsești în cel puțin în vocabularul limbii române un cuvânt mai dur, mai aspru decât acesta? Poate fi o crimă mai cumplită decât aceea a trădării de țară, de neam?  Nu poate fi, nu poate fi! Și unii manipulează aceste vorbe cu atâta ușurință, o spun cu atâta nonșalanță, de parcă stau la o șuetă la o cafea. Păi acuma, eu i-aș întreba pe acești onorabili istorici, unii cu titluri universitare, când am fost trădător ? Atunci când Ceaușescu m-a condamnat la moarte, pentru că am făcut ceea ce am făcut, am dat ordin să nu se tragă, să nu moară oameni și am continuat să mă situez pe această poziție până la sfârșitul sfârșitului, sau atunci când nu l-am apărat pe Ceaușescu ? Să aleagă, dacă într-adevăr nu l-am apărat pe Ceaușescu și se consideră că am trădat poporul român și țara, atunci este altceva. 

rootstireaActualitate/Esential
Din culisele unei mari înscenări judiciare. Extrase din volumul „Iulian Vlad – confesiuni pentru istorie” o carte de interviuri  cu generalul Iulian N. Vlad, realizate de Aurel I. Rogojan, în curs de apariție la Editura Proema, 811 pagini.  Lecția comisarului pentru justiție Dumitru Mazilu Interviul pe care Silviu Brucan şi l-a dat...

Preluat de la EVZ