Problema compromisului în literatură nu trebuie privită din perspectiva absolutului. Moralitatea (în general) nu ţine de metafizică. Binele şi răul nu sunt valori sacrosancte şi nu se stabilesc prin verdicte ale unei instanţe supreme. În Univers nu există „bine” şi „rău”. Valoarea morală a unui om este „valoarea lui de întrebuinţare” de către societatea din care face parte. Un om „bun” este un om care ne convine, un om „rău” – unul care nu ne convine.

Pentru a-şi face bine profesia, pentru a crea atmosfera de vrajă, de încântare, de „vis al inteligenţei libere”, specifică literaturii, scriitorul trebuie să câştige încrederea cititorilor. El trebuie să-i convingă că face literatură şi numai literatură, liber de alte obligaţii.

Sunt cazuri când scriitorul reuşeşte să ascundă, temporar, faptul că urmăreşte altceva decât să creeze un moment de comunicare fermecată. Participarea visătoare la jocul propus de el îi aduce pe cititori în situaţia de a fi vulnerabili (ca sinceritatea pe pacienţii unui psihiatru, ca receptivitatea pe elevii unui profesor etc.), iar exploatarea acestui moment de vulnerabilitate în alte scopuri decât cel declarat reprezintă fără îndoială un abuz, ca orice nerespectare a unei convenţii.

Este însă un abuz care îl prejudiciază mai mult pe cel care îl practică decât pe „victime”. Făcând prin scrisul său „reclamă” unui produs (care poate fi o ideologie), scriitorul pierde în timp creditul (sau o parte din creditul) pe care îl are la cititori şi, implicit, îşi pierde forţa de persuasiune – darul cel mai de preţ pe care îl are şi pe care îl consideră sensul însuşi al vieţii lui. El apare în postura unui scamator căruia i se văd panglicile ascunse în mânecă şi de care publicul râde, după ce s-a uitat la el înfiorat de emoţie şi respect.

Când mă gândesc la „compromisurile” făcute de G. Călinescu sau Mihail Sadoveanu simt o compătimire îndurerată faţă de ei şi o antipatie violentă faţă de cei care au exercitat presiuni asupra lor, tulburând un act de magie. G. Călinescu şi Mihail Sadoveanu sunt adevăratele personaje tragice în această piesă. Ei şi-au mânjit scrisul, care era esenţa însăşi a existenţei lor, în timp ce cititorii au avut mult mai puţin de pierdut. Chiar şi cititorii naivi şi-au dat seama destul de repede că scriitorii lor preferaţi trişează, nu i-au mai crezut pe cuvânt, s-au îndepărtat de ei şi prin aceasta i-au pedepsit. În plus, tot felul de nulităţi au găsit mult aşteptata ocazie de a-i defăima, cu plăcerea dizgraţioasă cu care unii indivizi zgârie mașinile frumoase.

Cred deci că problema compromisului în literatură trebuie privită exact invers decât a fost privită până acum. Cred că publicul (în sensul larg al cuvântului, inclusiv criticii literari) ar trebui să-i blameze pe cei care se fac vinovaţi de ingerinţe de orice fel în actul creaţiei şi nu pe scriitori. Nu numai intimidarea, ci şi cumpărarea scriitorilor constituie o crimă în plan cultural. Scriitorul este prea absorbit de munca lui grea, de miner al cuvintelor, ca să mai aibă energia şi prezenţa de spirit necesare pentru a se apăra. Când iese în lume din galeriile pe care le sapă în necunoscut, în căutare de înţelesuri, este dezorientat, clipeşte buimac, poate deveni cu uşurinţă victima unei înşelătorii. El ar trebui însoţit peste tot, ca de nişte body-guarzi abstracţi, de admiraţia şi solidaritatea noastră. Firesc este să ne bucurăm că există scriitorii, să le salutăm prezenţa în lume, şi nu să-i judecăm şi să-i încărcăm de responsabilităţi (pe care de obicei nici nescriitorii, mai exersaţi în lupta cu viaţa, nu şi le asumă). Îi reproşăm etericului Nichita Stănescu că nu a fost un erou al luptei anticomuniste, dar nu îi menţionăm niciodată ca vinovaţi de pasivitate pe atâţia neisprăviţi care, dacă tot atât n-au făcut nimic pe lume, măcar atât puteau să facă, să dea bătaie de cap dictatorilor şi acoliţilor lor.

Opiniile exprimate de invitații EVZ aparțin autorilor și nu reprezintă punctul de vedere al publicației

rootstireaActualitate/EsentialInvitaţii evz
Problema compromisului în literatură nu trebuie privită din perspectiva absolutului. Moralitatea (în general) nu ţine de metafizică. Binele şi răul nu sunt valori sacrosancte şi nu se stabilesc prin verdicte ale unei instanţe supreme. În Univers nu există „bine” şi „rău”. Valoarea morală a unui om este „valoarea lui...

Preluat de la EVZ