A adus de acasă și a întins pe masa de placaj farfurioare de plastic, cu cîrnați, caltaboși, cozonac și pahare (tot din plastic) cu vin roșu. Sînt invitați să se servească nu numai colegii de muncă, ci și cetățenii veniți la Instituție cu treburi. Mulți dintre cetățeni au venit ca să facă gălăgie pentru niște somații absurde.
Luați cu paharele, se bine dispun atît de tare încît se apucă să laude în gura mare instituția.

                                                                                                        *
Accident pe Marele Bulevard. De fapt, un accident de motoretă. Cel de pe motoretă a fost izbit în spate de un jeep. Poliția a făcut din semnalizatoare cu lumină intermitentă un țarc ocrotitor. Tînărului de pe motoretă nu i s-a întîmplat mare lucru. Șocul izbiturii l-a lăsat nițel confuz. Paramedicii îl întind pe targă pentru a-l sui în Salvarea care așteaptă cu ușa din spate deschisă și toate luminile disponibile clipind nervos. Ținînd mîna la cap, un tip despre care nu știm mare lucru, vorbește la telemobil agitat.
Toți cei în trecere pe acolo se opresc, pentru a filma scena cu telemobilul.
După care, cu ajutorul facebookului, se fălesc față de prieteni la ce chestie extraordinară au fost ei martori.

                                                                                                       *
Printre izmene. Pe frînghia de rufe de la balconul unui apartament situat la etajul 5 între chiloți, izmene, un furou, și mai multe perechi de ciorapi de lînă, spînzură drapelul național. Din cînd în cînd, printre două izmene se ițește căpșorul gospodinei, legat cu basma în vederea dereticării.

                                                                                                       *
Cu catrințe șocant de scurte. Culai Moldovan ține în centru Orășelului un restaurant cu specific românesc. Restaurantul e faimos printre pasagerii mașinilor care străbat Drumul european prin micii săi, fără de seamăn în toată partea de Sud-Est a țării. Dați gata de publicitatea gen din gură în gură, mulți fac un ocol prin Orășel, pentru a se înfrupta din legendarii mici. Totul în local e pus la lucru pentru a crea impresia de rustic. Clienții stau la mese lungi din lemn de brad, peste care se așează bucăți de plastic pe post de fețe de mese.
Farfurii cît roata carului sînt plasate în fața fiecăruia de ospătărițe în catrințe șocant de scurte, încălțate cu opinci, dar cu pulpele în ciorapi de mătase. Vinul se dă în bărdace haiducești din filmele cu Mărgelatu.
La ora accesului nostru în local, două mese erau ocupate de colectivul unui supermarket care sărbătorea cu clinchete de pahare inaugurarea încununată de succes. Proprietarul localului umbla de la o masă la alta pentru a-i întreba pe clienți dacă sînt OK și pentru a le spune ultimele bancuri cu Criza.

                                                                                                       *
Secvență. La Marketul de la Răscruce, două casierițe o bîrfesc pe o a treia, care momentan lipsește.

                                                                                                       *
Supermenul care-și suflă mucii. Apropierea alegerilor locale se oglin dește masiv în ivirea panourilor de zeci de metri în care domni mult mai înalți decît în realitate țin mîna ridicată spre viitorul aflat hăt, departe, în afara ramei, și a șanțurilor săpate pe marginea străzii, pentru ca primarului în funcție să nu i se poată reproșa în campania prezentă neîndeplinirea făgăduielilor din campania trecută.

Pe una din străduțele care dau în Marele Bulevard, zece lucrători aruncă pe mal dintr-un șanț pe cale de a i se spune adînc pămîntul proaspăt deranjat de la locul lui milenar. Sînt niște inși slabi, gălbejiți, purtînd fesuri turcești și nu pălării din simplul motiv că la tîrgul second-hand din apropiere se vînd fesuri și nu meloane. O bunicuță dintre cele definite drept de treabă își oprește nepoțelul în curs de scobire în nas în dreptul unui bărbat la vreo cincizeci de ani, rînjind cu toată dantura cariată, care tocmai atunci s-a îndreptat în lopată, ca să-și mai tragă sufletul nițel.

– Uite ce harnic e nenea! îi zice nepoțelului bunicuța într-un efort de a-l educa încă de pe acum în etica muncii care înnobilează pe om.
– Și ce puternic este! Parcă ar fi un supermen! Supermenul ridică spre cei doi o privire a lehamite, după care, fără a apela la batistă, își suflă mucii direct pe pămînt.

Scena contravine unei alte etici: Cea a comportamentului civilizat în societate!
Bunica îl smulge pe nepoțel din loc, deși acesta ar mai sta acolo, fascinat de gestul lui nenea!

                                                                                                      *
La tipa. Întreaga fațadă a blocului e acoperită de sus pînă jos cu un enorm panou publicitar înfățișînd o tipă care se dă cu spray pe la subțiori. Panoul, din banii căruia administratorul achită o parte din factura la căldură, acoperă toate ferestrele, restul însușindu-i prin delapidare.
Locatarii stau zi și noapte cu lumina aprinsă. Un inconvenient contracarat de un avantaj. Blocul e ușor de descoperit de cei care-l caută după precizarea: La tipa cu subțiorile roșii.

                                                                                                        *
Vreme umedă. Tipică unei ierni care se screme să fie ca în cărți, cu zăpezi, dar nu-i reușește mare lucru.

                                                                                                         *
Mi s-a stricat yala. Pînă acum, cînd ieșeam din casă, ajungea să trag ușa după mine. Clack! făcea ușa, prinzîndu- se iremediabil în broască. Acum nu se mai întîmpla așa. Zăvorul nu mai stă afară din lăcaș, gata să penetreze tocul. Risc mereu să las ușa deschisă. De pe internet comand un instalator de yale publicitat de un site ca fiind singurul în stare să monteze un dispozitiv pe care nu-l poate da gata nici măcar o unitate tehnică a CIA. Dimineața, sună la ușă cel cu yala.

Scund, tuns scurt, amintește de un senator roman pe cale să-și taie venele în baie, pentru c-a intrat în dizgrația împăratului. Duce cu el o valijoară pe rotile, dintre cele zuruite de stewardese pe podelele aeroporturilor internaționale. M-a recunoscut după nume. Vă urmăresc de pe vremea Evenimentului zilei, zice el, dînd cuvîntului Vă urmăresc o conotație ambiguă. Din vorbă-n vorbă ajungem la CV lui. A lucrat pe vremuri la Departamentul Tehnic al Securității, unitatea Operativă:
Spargerea ușilor. Deschidea ușa forțînd yala. Apoi, o echipă sub acoperire de zugravi venea să văruiască pereții.

După Revoluție s-a angajat la o firmă italiană de încuietori. Acum lucrează pe cont propriu. Are și carte de vizită. Afacerea prosperă în ultima vreme, de cînd presa face mare caz de spargerile de locuințe. Speriați, bogătașii postdecembriști își comandă uși din metal, prevăzute cu yale care se deschid doar cu cifrul. La încheierea trebii la mine, insul pleacă huruindu-și valijoara pe scară, către ieșire. Închid ușa. Clonț! face zăvorul, penetrînd tocul ușii.

                                                                                                                *
Nenorocirea cu rucsacul. Mihai Brânzescu a cîștigat la un concurs expres ținut la Radioul particular Bau- Baul de dimineață! un rucsac. Nu un rucsac pur și simplu, ci unul de alpinist cățărător. El nu e alpinist și, cu atît mai puțin, alpinist cățărător. Nici n-ar avea cum. E supraponderal și pe deasupra, astmatic. A participat din întîmplare. Asculta radioul în timp ce repara o priză. A auzit întrebarea – Din ce oraș a transmis mai înainte corespondenta noastră (era vorba de un reportaj de la Vaslui, despre o familie care îngrijește o barză, deși n-are apă curentă în casă), numărul de telefon, a lăsat dalta și priza, a sunat, a intrat în direct și a răspuns: Vaslui.

Redactorul avea nevoie de o pălăvrăgeală în plus ca să umple timpul de emisie. L-a întrebat cum îl cheamă, dacă ascultă Radioul, și dacă acolo de unde vorbește – Cumpăna care stă- e caniculă sau nu. Mihai Brânzescu a răspuns la toate monosilabic și morocănos, după care, potrivit celor spuse de moderator, a rămas la telefon pentru indicațiile menite a-l pune în posesia rucsacului. Ca să-l primească, va pierde un an de agitație neîntreruptă.
A mers în fiecare zi la poștă, a trimis telegrame pe adresa Radioului, a mers personal să ia rucsacul de la sediul postului, a cerut audiență la Patron, a făcut plîngere la Parlament și Memoriu la Președinție. De fiecare dată se ivea o nouă complicație care cerea timp, energie, bani. La audiență i s-a spus că Radioul n-are nici o vină pentru întîrziere, ei nu fabrică rucsacuri de alpinist, au încheiat un contract de publicitate cu o firmă din Sighetul Marmației. Ei țin concursul, iar firma, luînd asta drept publicitate, oferă cîștigătorilor rucsacul. Mihai Brânzescu a mers și la Sighetul Marmației. Firma cu contractul nu deținea rucsacuri. Era o firmă de distribuție și, deși avea rucsacuri, suspendase livrările pentru concurs. Juriștii firmei susțineau că Radioul nu-și îndeplinește în totalitate prevederile contractului.
După un an, cu chiu cu vai, Mihai Brânzescu a primit rucsacul. Ca să-l ia a trebuit să meargă la Craiova, deoarece obiectul fusese trimis prin poștă, dar, între timp, oficiul poștal din localitatea sa se desființase.

Pentru că nu-i folosea la nimic, l-a aruncat în cămară lîngă un ham ros și acolo l-a lăsat, uitîndu-l. După moartea sa, urmașii au aruncat rucsacul la gunoi, stîrnind un scandal, deoarece era prea voluminos pentru pubela folosită și de vecini.

Tag-uri:
vreme, iarna, carti, zapezi, România lui Cristoiu, Ion Cristoiu, Cristoiu EVZ

http://stiri-zilnic.ro/wp-content/uploads/2018/01/button-share-303.pnghttp://stiri-zilnic.ro/wp-content/uploads/2018/01/button-share-303-300x37.pngrootstireaActualitate/EsentialOpinii EVZ
A adus de acasă și a întins pe masa de placaj farfurioare de plastic, cu cîrnați, caltaboși, cozonac și pahare (tot din plastic) cu vin roșu. Sînt invitați să se servească nu numai colegii de muncă, ci și cetățenii veniți la Instituție cu treburi. Mulți dintre cetățeni au venit...

Preluat de la EVZ