De fapt pentru aceasta, pentru un salt în relațiile economice, a poposit premierul japonez la București. În acest scop el a fost însoțit de un puternic grup de oameni de afaceri, în căutare de oportunități în țările incluse în programul vizitei.

Dacă întîlnirea de la Cotroceni a fost protocolară, președintelui lipsindu-i prerogativele în domeniul economic, cea la de Palatul Victoria urma să fie momentul-cheie al vizitei. De aia și venise premierul Japoniei: să se întîlnească cu omologul său român, pentru a discuta relațiile economice româno-japoneze și a stabili, de comun acord, îmbunătățirea acestor relații. Pentru o țară ca România, în căutare de investitori străini sau, mai precis, de diversificare de investitori străini (dominarea unei singure forțe în plan investițional e primejdioasă pentru o țară ca România) momentul de la Palatul Victoria se anunța de o importanță crucială.

Acest moment n-a mai avut loc. În seara de luni, 15 ianuarie 2018, premierul Mihai Tudose, cel cu care premierul Japoniei urma să se întîlnească, și-a dat demisia, în urma unui vot din Comitetul Executiv Național al partidului din care face parte premierul. N-aș spune, așa cum fac unii, că liderii PSD ar fi putut amîna zburarea din funcție a lui Mihai Tudose pînă miercuri sau joi, pentru ca România să fie scutită de o dublă lovitură:
1. Una de imagine.
2. Alta economică.

N-aș spune asta, pentru că, deși premierul Japoniei ar fi avut cu cine să se întîlnească, nu cred că Mihai Tudose ar fi fost în măsură fie și să asculte ce zicea oaspetele, în condițiile în care știa că-l așteaptă mazilirea.

Afacerea cu premierul Japoniei e doar una dintre consecințele grave, de o rară gravitate, ale noii căderi de Guvern. Deși prin Mihai Fifor, premier interimar, PSD s-a străduit să micșoreze proporțiile crizei (Mihai Fifor a dovedit o prestație excelentă, ceea ce-l onorează), deși, spre deosebire de cazul Grindeanu, plecarea fostului premier a fost rapidă și fără scandal (un punct pozitiv pentru Mihai Tudose), deși Klaus Iohannis, dovedind o înțelepciune politică salutară, nu s-a jucat de-a Stăpînul mandatelor, totuși, tot ceea ce s-a întîmplat luni seara se înscrie în hotarele unui eveniment de o gravitate ieșită din comun.

Se știe că pînă și o remaniere afectează bunul mers al unei Guvernări. Ce să mai spunem despre căderea unui guvern și formarea altuia?!
Chiar dacă de data asta toate forțele responsabile din Republică s-au grăbit să pună capăt Crizei tot mai repede, totuși întregul spectacol al procedurilor desfășurate, iată, la numai șase luni de la spectacolul anterior, se constituie într-o criză politică majoră.
În condițiile unei majorități parlamentare zdrobitoare și stabile, ale unei situații internaționale deocamdată fără bătăi de cap pentru noi, România cunoaște o nouă criză politică.

Prin Criză politică, mulți analiști consideră doar demisia Guvernului.
Prin urmare, rezultatele ședinței CexN sînt definite drept a doua criză politică de după alegerile parlamentare din 2016. În realitate, demisia Guvernului Tudose nu e a doua criză politică de după alegerile parlamentare, ci a nu știu cîta. De regulă, la noi dar și aiurea, crizele politice sînt provocate de existența unor majorități parlamentare fragile. Fie prin existența unor guverne de Coaliție Hăis-Cea, fie prin diferența mică dintre majoritate și minoritate.

România postdecembristă a cunoscut, în cei 27 de ani de destin, multe guvernări pe care le-am putea defini ca fragile. Guvernarea CDR-PD a fost una dintre acestea. Coaliția numită CDR era alcătuită din partide, partidulețe, ONG-uri, fiecare cu interesele proprii, dar mai ales fiecare cu infantilismul politic propriu. Haloimăsului numit CDR i se adăuga relația cu PD, un partid de stînga combinat cu o forță de dreapta.
Și cu toate acestea, între 1996 și 2000, timp de patru ani, au fost doar două căderi de Guvern.

Într-un an de Guvernare PSD-ALDE doar au fost deja două căderi de guvern. Dacă luăm în calcul și criza provocată de răfuiala lui Mihai Tudose cu penalele din Guvern, am putea vorbi de două căderi efective și de una pe cale să aibă loc, oprită în extremis.
Un moment de criză politică a fost și respingerea de către Klaus Iohannis a propunerii Sevill Shaideh. Cum tot un moment de criză politică poate fi considerat și cel declanșat de Ordonanța 13. Au fost însă momentele cele mai spectaculoase de criză politică.
Nu putem trece cu vederea faptul că în doar un an de zile au avut loc 5 remanieri de Guvern, unele chiar de proporții.

Dacă socotim formarea unui nou Guvern ca un fel de remaniere totală, putem spun că, în doar douăsprezece luni, în condițiile unei majorități parlamentare zdrobitoare, au avut loc în România nu mai puțin de 7 cutremure la nivel guvernamental. La o lună și jumătate, un cutremur guvernamental!
Scor zdrobitor în alegerile parlamentare, un președinte somnolent ca un dulap așezat într-un fotoliu, o opoziție lipsită de forța de idei, rezumată fie la acțiuni clișeu (PNL), fie la acțiuni de tip Mița Baston (USR), o presă văduvită de forță economică și de profesionalism – sînt doar cîteva din notele care ne-ar fi făcut să ne așteptăm la cea mai stabilă guvernare după decembrie 1989.

După căderea Guvernului Grindeanu, provocată de însăși majoritatea PSD, o premieră postdecembristă, și desemnarea lui Mihai Tudose ca premier PSD-ALDE, dacă ai fi profețit că, după jumătate de an, PSD își va da jos un alt guvern, și România va cunoaște iar circul cu consultările, cu desemnarea unui nou premier, cu cine vor fi miniștri, cu instalarea noilor miniștri, cu votul din Parlament, mai mult ca sigur respectivul ar fi fost suspectat că e un pus pe glume.
Cum adică, – ne întrebam cu toții după tot tărăboiul Grindeanu, PSD să-și mai permită un alt tărăboi, numit debarcarea Guvernului Tudose?
Ei uite că PSD și-a permis și acest fapt incredibil: Debarcarea unui al doilea Guvern într-un an de zile de la alegeri. Să admitem că așa ceva e posibil. Să admitem că PSD a fost forțat să-și demită un al doilea Guvern.

În aceste condiții, minima responsabilitate nu doar politică, dar și responsabilitate pur și simplu, impunea un cutremur în conștiința fiecărui lider PSD. Ceva gen: Ce dracu se întîmplă? O întrebare urmată de o decizie, luată pe loc, fără consultări chiar:
Trebuie să facem ceva pentru ca această succesiune de crize politice să înceteze!
Au dat liderii PSD în aceste zile vreun semn că-și pun aceste probleme, ca se întreabă, că se uimesc, că sînt conștienți că e ceva în neregulă cu partidul lor? Principalul responsabil de noua criză politică e președintele PSD, Liviu Dragnea.
Luni noaptea, după căderea Guvernului PSD provocată chiar de PSD, Liviu Dragnea a ținut o conferință de presă.

Ne-am fi așteptat la cel puțin două lucruri din partea președintelui unui partid care tocmai provocase o nouă criză politică:
1) O minimă analiză lucidă a cauzelor care au dus la demiterea de către PSD a Guvernului PSD.
​2) O minimă conștiință a necesității de măsuri menite a preîntîmpina o nouă criză politică. 

Conferința de presă a fost un dezastru de comunicare. În absența unui purtător de cuvînt avînd misiunea să facă o minimă ordine în întrebări și să scurteze conferința, fătucele și guguștiucii din presă, stînd sub semnul năravului TeFeList de a înlocui întrebările cu scuipăturile, întîlnirea s-a transformat într- o hărmălaie de ospiciu.

Chiar și în acest condiții, am putut recepta primele întrebări și răspunsuri menite a stabili cauzele crizei și măsurile care trebuie luate pentru ca așa ceva să nu se mai repete. Liviu Dragnea a răspuns astfel:

„Reporter: Cu ce a greşit premierul Mihai Tudose de s-a ajuns la retragerea sprijinului politic şi, ulterior, la demisie?
Liviu Dragnea: Au fost mai multe reproşuri. Nu le pot reproduce pe toate aici, că ar însemna să mai stăm cinci ore.
Liviu Dragnea: Concluzia generală a fost că nu se mai poate continua aşa, pentru că există o stare conflictuală între partid şi guvern, cît şi în interiorul guvernului. S-au referit colegii la ultimele apariţii televizate, există o nemulţumire în rîndul membrilor de partid legată de faptul că aşteptau cu toţii ca noul an să înceapă cu nişte prezentări ale unui bilanţ al anului 2017, al guvernării şi o prezentare a măsurilor care trebuie luate în 2018 pentru români, cele din programul de guvernare şi, în schimb, au văzut apariţii televizate care nu trebuiau să fie, în sensul că genul ăsta de declaraţii publice trebuie să fie făcute în Comitetul Executiv Naţional, adică chestiuni legate de relaţia cu unii miniştri sau alte relaţii sau alte subiecte trebuie discutate în interiorul partidului şi, după ce se iau deciziile, ele se comunică. Şi s-a creat o stare de tensiune care a tot crescut în ultima perioadă.” 

Reporter: Cu ce le garantaţi românilor că peste şase luni nu ajungeţi să vă schimbaţi un nou guvern şi să o ţinem aşa eventual pînă în 2020; la şase luni?
Liviu Dragnea: Am discutat asta. Se pare că eu am mînă foarte proastă şi nu numai în ceea ce priveşte propunerile de premieri, ci în încă cel puţin zece cazuri în ultimii ani, şi atunci le-am spus colegilor mei astăzi că eu nu voi face nicio propunere.” Ați dibuit în aceste două răspunsuri fie și un mugure de analiză a cauzelor?

Ați dibuit fie și o adiere de conștiință a realității că așa ceva nu trebuie să se mai repete? Eu unul n-am dibuit nimic din toate acestea.

Am constatat însă o iresponsabilitate de un fel aparte. Iresponsabilitatea care surîde.

Vi se pare că e altceva decît iresponsabilitate voioasă?

Tag-uri:
Liviu Dragnea, crize politice, PSD, Guvern, România lui Cristoiu, Ion Cristoiu, Cristoiu EVZ, Premierul Japoniei, Mihai Tudose, Klaus Iohannis

http://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2018/01/button-share-731.pnghttp://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2018/01/button-share-731-300x37.pngrootstireaActualitate/EsentialOpinii EVZ
De fapt pentru aceasta, pentru un salt în relațiile economice, a poposit premierul japonez la București. În acest scop el a fost însoțit de un puternic grup de oameni de afaceri, în căutare de oportunități în țările incluse în programul vizitei.Dacă întîlnirea de la Cotroceni a fost protocolară, președintelui...

Preluat de la EVZ