Există, apoi, regulile politeții, care te obligă să asculți înainte de a vorbi, să nu vorbești neîntrebat, să echilibrezi într-o conversație cu oricine vorbirea cu ascultarea. Dar cine mai ține azi cont de regulile politeții? În lumea zeului Facebook, toți sînt siguri că au dreptul să vorbească și aproape nimeni nu pricepe că e mai folositor privilegiul de a asculta.

Cineva m-a întrebat zilele trecute cum cred eu că s-ar putea face educația muzicală, imaginîndu-și, bănuiesc, că știu răspunsul. Nu sînt pedagog și nici misionar. Iar cu vîrsta, ajung să știu tot mai puține despre cum poți să-i faci pe oameni să fie altfel decît sînt – căci asta este, în fond, o educație: o luptă contra naturii umane. M-am gîndit, însă, că există o profundă legătură între ascultarea muzicii și ascultarea celuilalt. Și apoi mi-am dat seama că unul dintre marile beneficii pe care le aduce ascultarea muzicii este tocmai acela că îți produce și își instruiește bucuria ascultării. În nici o altă situație omul nu este mai echilibrat ca ființă decît în situația de ascultător.

Prin jocurile misterioase ale memoriei, pe cînd mă gîndeam la ascultare și la beneficiile ei, mi-a venit în minte o carte a unui autor mai puțin și nedrept tradus la noi: Edward Said. Poate că nu eu ar trebui să fac o pledoarie pentru traducerea consistentă a scrierilor acestui mare intelectual, născut, ca palestinian, la Ierusalim în 1935 și decedat, ca faimos profesor american, în 2003, la New York. Spirit rafinat, om de stînga, toată viața animat de iluzia că dreptatea dă echilibru sufletului , Said nu este chiar autorul pentru care cineva ca mine să pledeze și aștept ca argumentele pentru traducerea lui în românește să fie puse în fața editorilor de cei care consonează sincer cu el. Mă mărginesc, doar, să spun că mie, dinozaur conservator, sceptic mai degrabă în privința sensibilităților tiermondiste iritate pe motiv că istoria este scrisă de către bărbați albi, maciști rasiști, imperialiști și suprematiști, mi se pare firesc să traducem Said, dacă tot am tradus Bernard Lewis. Pe care, da, îl prefer cînd vine vorba despre Orient. Dar nu despre orientalism vreau să vorbesc aici, chiar dacă acesta este domeniul în care Edward Said este un fel de semizeu, ci despre muzică. Edward Said a fost nu doar un apreciat profesor de literatură engleză și literatură comparată, nu doar un influent intelectual public american, nu doar un controversat militant pentru soluția „celor două state” în conflictul israeliano-palestinian, ci și un profund cunoscător și iubitor al muzicii. Printre marii melomani ai secolului trecut, Edward Said stă în prima linie. Prietenia sa cu Daniel Barenboim, lungă și fructuoasă pentru amîndoi, nu are doar valoare simbolică (o prietenie de decenii între un palestinian și un evreu), ci și consecințe culturale instituționalizate precum „West-Eastern Divan Orchestra” ori „Barenboim-Said Academy”. Oricît de departe sînt de ideile și frustrările civico-politice ale lui Said, mă simt foarte apropiat de el cînd îi citesc textele despre muzică. Cu ani în urmă, am citit cartea lui „Music at the Limits. Three decades of essays and articles on music”, apărută în 2009, și am fost încîntat. E o carte pe care nu o pot uita. Mă gîndesc adesea la ea ca la o probă a virtuților ascultării. Ce minunăție de gînduri produce practica ascultării (în acest caz a muzicii) consecvente!

Limitele muzicii? Said pare a ne spune că există două: cuvîntul (cu care muzica are un raport cu totul special) și trăirea ascultătorului (cu care cuvîntul care un raport cu totul special). Limitele muzicii sînt pe cît de precise pe atît de schimbătoare, ca limitele mării.

Cartea aceasta mi s-a părut fascinantă, mai întîi, pentru că nu încearcă să explice și să valorizeze muzica. Nu e o carte în care se găsesc fraze care fac, uneori, deliciul galeriei, de genul „X e mare și Y nu e așa de mare”. E o carte în care se mărturisește marea experiență a ascultării muzicii. Said a fost un ascultător insațiabil, un degustător de muzică, un om care și-a forjat ideile despre lume ascultînd muzică – pentru el, muzica a fost o mare experiență de viață și nu doar o distracție ori un fundal sonor pentru relaxare. Era, cum zic, un cunoscător. Uneori, melomanii de genul lui Said ajung să fie mai în miezul muzicii decît muzicienii. De pildă, Daniel Barenboim spune în cuvîntul înainte al cărții: „Știa că la un anumit moment din actul al doilea din „Tristan și Isolda” cornii se retrag în spatele scenei. Cîteva măsuri mai tîrziu, aceeași notă pe care ei o cîntă este preluată de clarineții din fosă. Am avut onoarea și plăcerea de a colabora în această operă cu un număr de cîntăreți iluștri care nu știau acest detaliu și se uitau mereu în spate neștiind de unde vine sunetul. Nu știau că nota nu mai vine din spatele lor, ci din fosă. Pe Said îl interesau acest gen de lucruri, erau parte a unui interes meticulos pentru detaliu, ceea ce dădea, în cele din urmă, o inimaginabilă grandoare înțelegerii sale a întregului”. De altfel, în prefața cărții, văduva lui Edward Said, Miriam, ne îndeamnă să înțelegem experiențele soțului ei legate de muzică mergînd la acest fragment din autobiografia sa, în care acesta ne spune că în copilărie, pentru el, muzica era „…pe de o parte, nesatisfăcătoarele și plictisitoarele exerciții la pian și, pe de altă parte, o enorm de bogată și dezordonată lume a unor sunete magnifice”. Rigoarea seacă a exercițiului și luxurianța infinită a sunetelor, rutină și splendoare, iritare și fascinație, a cînta și a asculta! Experiența personală a lui Said cu muzica este, inevitabil, și una intelectuală. Said este seducător cînd găsește corespondențe între literatură și muzică, iar ușurința cu care citează pe Keats ori pe Joseph Conrad ori pe Adorno cînd vorbește despre Bach sau despre Wagner dă farmec și carismă rîndurilor sale. Ideile lui Said sînt provocatoare de fiecare dată. Dau doar două exemple, fără să dezvolt, sperînd că gîndul dumneavoastră, cititorule, va merge el singur mai departe stîrnit fiind. Într-un loc, Said susține că există, în general vorbind, ceva ce se poate chema „stil tîrziu” la mai toți compozitorii, observînd că creațiile de bătrînețe sînt mult mai tensionate și mai complicate decît cele de tinerețe – spune Said că sînt „intransigente, dificile și pline de contradicții nerezolvate”. O experiență de viață, în fond. Și mie mi se pare că orice fac oamenii pe lumea asta devine tot mai obscur și mai complicat și mai greu de deslușit pe măsură ce înaintează în vîrstă. Cu vîrsta devii tot mai personal. Și tot mai greu de înțeles, de aceea…

În altă parte, Said observă că de la începutul secolului XX compoziția și interpretarea muzicii s-au separat aproape complet una de cealaltă. Enescu, Rahmaninov și Benvenuto Busoni sînt ultimii muzicieni care compuneau și concertau deopotrivă – după ei, despărțirea compozitorului de interpret a fost totală. Sigur, există excepții precum Bernstein ori Boulez, dar observația lui Said este corectă, iar consecințele acestui fenomen sînt extrem de interesante. Mai ales că, în muzica de mică anvergură, mi se pare că merge în direcția inversă: în muzica pop, rock, „ușoară” să zicem crește exponențial numărul compozitorilor. Mai toți cîntăreții își compun piesele. Și, paradoxal, cu cît sînt mai mulți cu atît se simte o diminuare a originalității. Compozitori puțini: creativitate exuberantă. Compozitori mulți: platitudine și mediocritate. Dacă adaug că experiențele muzicale pe care Said le mărturisește cu atîta talent, sensibilitate și cunoaștere în această carte sînt provocate de muzicieni precum Glenn Gould, Celibidache, Barenboim, Schiff, Solti, Furtwangler, Brendel și se referă la Bach, Mozart, Beethoven, Bartok, Strauss, Wagner, Handel cred că este foarte clar de ce scriu cu atîta plăcere despre aceasta carte. Așa cum prețuim cărțile marilor cititori, ar trebui să prețuim și cărțile marilor ascultători. De la ei avem enorm de învățat.

Tag-uri:
cartea, ascultator, sever, voinescu


http://stiri-zilnic.ro/wp-content/uploads/2018/03/button-share-810.pnghttp://stiri-zilnic.ro/wp-content/uploads/2018/03/button-share-810-300x37.pngrootstireaActualitate/EsentialOpinii EVZ
Există, apoi, regulile politeții, care te obligă să asculți înainte de a vorbi, să nu vorbești neîntrebat, să echilibrezi într-o conversație cu oricine vorbirea cu ascultarea. Dar cine mai ține azi cont de regulile politeții? În lumea zeului Facebook, toți sînt siguri că au dreptul să vorbească și aproape...

Preluat de la EVZ