Dintre moraliștii francezi ai secolului al XVIII-lea, Chamfort îmi place cel mai mult, chiar dacă manualele de școală îl plasează, să zic așa, alături de Rivarol și Vauvenargues în linia a doua, cea a bunilor emuli ai marilor maeștri ai genului, La Rochefoucauld, La Fontaine, La Bruyère. Moraliștii francezi ai secolului al XVIII-lea aveau cîteva trăsături comune care mi-i fac simpatici în bloc. Erau, toți, oameni de lume, cozeuri fermecători, flirtînd mereu cu păcatul și gîndindu-se mereu la virtute. Erau toți foarte inteligenți și, intelectualmente, curajoși. Ca să simți cît de greu se poate menține echilibrul, trebuie să ai curajul să mergi pe sîrmă. Ei aveau curajul să meargă pe sîrmă anume ca să găsească echilibrul. În plus, erau mai toți un pic – nu mult! – mizantropi. Chamfort însuși va spune că „cine nu e mizantrop la 40 de ani înseamnă că nu a iubit niciodată oamenii”.

Adevărul este că nu te poți apuca să scrii despre comportamentul moral al oamenilor dacă nu simți că stricăciunea – mică ori mare nu contează – este parte din natura lor. Și nu poți simți adevărata stricăciune a oamenilor decît dacă i-ai iubit, dacă te-ai apropiat de ei cu inima deschisă și exaltată.

Cei mai mulți moraliști trăiau pe lîngă cîte un rege sau pe lîngă vreo curte bogată, care își permitea să țină „în schemă” filozofi. Alții, însă, preferau singurătatea și căutau anume o distanță față de lume.

Din punct de vedere scriitoricesc, iarăși am numai motive de simpatie pentru moraliștii francezi de secol XVIII. Scriau în forme libere, detestînd tratatul și formalismul, în siajul lui Montaigne pe care toți îl citiseră și-l admirau. Iar forma urma fondul: nu se erijau în profesori de morală, nu pretindeau că știu perfect ce e moral și ce nu, nu livrau sisteme normative. Vroiau, doar, reinstaurarea politeții într-un timp cam brutal, în care prolifera bădărănia și aliata ei cea mai firească, prostia. Din paginile lor vedem că erau deplin conștienți că adevărurile despre care vorbeau erau nesistematizabile și eratice. Forma, așadar, era perfect adecvată subiectului și autorului deopotrivă.

Nicolas Chamfort, în particular, era și arătos. O anume doamnă l-a descris drept „un Hercule sub înfățișarea unui Adonis” – suprem compliment pentru un bărbat, nu-i așa? Trăise cît de cît bine din talentul său materializat în piese de teatru, eseuri și elogii în vremea Vechiului Regim, ajunsese chiar membru al Academiei, dar avea mari nemulțumiri politice și sociale, ceea ce l-a făcut să fie un entuziast susținător al Revoluției cînd i-a venit vremea. Și-a dat repede seama că este, de fapt, un frenetic republican (da, există o oarecare ironie în această frază!). Cam atunci a decretat, famios: „Război castelelor, pace colibelor!”.

Foarte rapid, însă, spiritul său caustic și limba sa ascuțită l-au pus în conflict cu noile timpuri. Se apropiase de girondini (cei care în Convenția Națională din 1792 – 1793 vroiau înlăturarea monarhiei, dar și oprirea spiralei violente pe care o apucase Revoluția), iar căderea lor sub presiunea montaniarzilor iacobini, care va marca începutul Terorii, l-a doborît și pe Chamfort. A fost mai întîi închis, apoi eliberat și, în ziua în care trebuia să fie din nou închis, a încercat să se sinucidă. S-a încuiat în biroul său, a pus mîna pe un pistolet și s-a împușcat în față. Nasul și mandibula i-au fost spulberate, dar nu a murit. Apoi, desfigurat și însîngerat, a pus mîna pe un coupepapier și a încercat să-și taie gîtul. A reușit, dar nu a putut prinde artera, așa că nu a murit nici de data asta. În final, cu ultimele puteri, cu același coupe-papier a încercat să- și străpungă inima, dar instrumentul, deși a pătrus adînc în piept, nu a atins ținta. După aceste eforturi supraomenești, firesc aș zice, a căzut în leșin. A fost găsit de valetul său și, miraculos aproape, salvat. A murit, totuși, șase luni mai tîrziu ca urmare a rănilor pe care cu atîta ambiție și le-a produs.

În istorie, Chamfort este citat ca un exemplu clasic de suicid ratat. Un moralist împlinit și un suicidar ratat! Nu-i de mirare că Cioran îl prețuia în mod deosebit. Nu mă pricep deloc la sinucideri și nici nu vreau să mă gîndesc prea mult la asta, chiar dacă unul dintre marii mei favoriți, Albert Camus, a scris răspicat că cea mai importantă problemă a filozofiei, a gîndirii în general, este problema sinuciderii. În orice caz, ieșirea din labirintul propriei gîndiri care te poate duce și pe asemenea drumuri amețitoare și perciuloase, tot cu Chamfort o facem: „Gîndirea consolează tot și vindecă tot. Dacă uneori gîndirea vă face rău, cereți-i remediul pen tru răul pe care vi l-a făcut și vi-l va da imediat”.

Opiniile exprimate de invitații EVZ aparțin autorilor și nu reprezintă punctul de vedere al publicației

Tag-uri:
chamfort, nicolas


http://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2018/04/button-share-1762.pnghttp://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2018/04/button-share-1762-300x37.pngrootstireaActualitate/EsentialInvitaţii evz
Dintre moraliștii francezi ai secolului al XVIII-lea, Chamfort îmi place cel mai mult, chiar dacă manualele de școală îl plasează, să zic așa, alături de Rivarol și Vauvenargues în linia a doua, cea a bunilor emuli ai marilor maeștri ai genului, La Rochefoucauld, La Fontaine, La Bruyère. Moraliștii francezi...

Preluat de la EVZ