Străchini, oale pentru lapte, moșoaice, oluri pentru untură, ulcioare, căni, cănuțe, ulcele, linguri din lemn, funduri din lemn, tocătoare, torcătoare, făcălețe, fuse, toate minunile acelea erau etalate cu grijă pe o scândură și oferite spre vânzare. Femeile luau străchinile sau oalele în mâini, le pipăiau, se uitau în zare să nu aibă vreo spărtură sau să să fie ciobite, treceau cu mâinile aspre peste buzele vaselor să nu care cumva să fie atinse, verificau tăria mânerelor și-abia apoi întrebau de preț. De regulă, moneda de schimb era „plin pe plin”, fie cu boabe de porumb sau grâu, fie cu mălai sau făină. Rar, pe bani cheș. De parcă știau, olarii scoteau, la urmă, după ce mamele noastre cumpărau cele trebuitoare, cuci – păsări „cântătoare” din lut smălțuit, ce ne luau ochii, nouă, copiilor, și pe care le așteptam ca pe… oalele de moși.

În vinerea de dinaintea Moșilor, mama ne trimitea să aducem crenguțe cu frunze și flori de tei din curtea școlii. Îmi dădea, apoi, o traistă, trimițându-mă în grădina moșului meu, Stoian, bunicul dinspre mamă, să culeg cireșe, neapărat cu codițe. Dimineața, în Sâmbăta Moșilor, ne trezeam în aroma dulceagă a orezului cu lapte care pâlpâia într-o oală pe plita încinsă și în mirosul atrăgător, dulce-acrișor, al colacilor din tăvile băgate din vreme la cuptor. Umplea câteva străchini, turna vin în cănuțele împodobite cu cercei din cireșe, apoi, după ce le așeza, cu grijă, în panerul din papură, mergeam la biserică, lipa-lipa, acolo unde popa Zisu deja începuse slujba.

Împărțeam colaci, făceam schimb de străchini, sfințeam crenguțele cu frunze și flori de tei, mergeam, apoi, fiecare, la mormintele alor săi din cimitir. Dădeam de pomană, fiindcă numai așa, cei dragi nouă, care adormiseră acolo pe vecie, se puteau ospăta și ei. De n-am fi dat, zice-se, s-ar fi uitat cu jind la noi și s-ar fi retras, triști, în morminte, fluturând crenguțele de tei care, totuși, nu le-ar fi ținut de foame.

Opream și pentru noi câteva crenguțe binecuvântate pe care, odată ajunși acasă, le așezam, ca o cununiță, la icoane, pentru a ne ocroti gospodăria de sărăcie și de boli. Îi rupeam câteva crenguțe și bunicului pe care le arunca, în prag, ori de câte ori vreo furtună mai mare se abătea asupra satului.

În ziua Moșilor de vară mama nu muncea. I-ar fi amorțit mâinile și n-ar mai fi avut spor la muncă. Asta nu însemna că nu ne călca pantalonii sau cămășile înainte de a pleca la sărbătoarea moșilor la mal la nea Silică, acolo, unde, de din vreme se instalase tiribomba zburătoare, la care visasem timp de un an.

…Pentru mine nu venise, încă, vremea să cobor în vale, sub plop, lângă roata de apă a lui moș Iancu, locul unde se adunau flăcăii și fetele satului rotind hora-mare, în mijlocul căreia Gigi țiganu își proțăpise taraful.

Opiniile exprimate de invitații EVZ aparțin autorilor și nu reprezintă punctul de vedere al publicației

Tag-uri:
mosii, mosii de vara, vergil matei


http://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2018/05/button-share-1850.pnghttp://stiri-zilnic.com/wp-content/uploads/2018/05/button-share-1850-300x37.pngrootstireaActualitate/EsentialInvitaţii evz
Străchini, oale pentru lapte, moșoaice, oluri pentru untură, ulcioare, căni, cănuțe, ulcele, linguri din lemn, funduri din lemn, tocătoare, torcătoare, făcălețe, fuse, toate minunile acelea erau etalate cu grijă pe o scândură și oferite spre vânzare. Femeile luau străchinile sau oalele în mâini, le pipăiau, se uitau în...

Preluat de la EVZ