Practic, era vorba de o serie de întrebări scurte şi autoritare, care te făceau să te gândeşti la un răpăit de mitralieră: care sunt actanţii în această poezie? cum poate fi reprezentată diegeza ei? ce topos identificați? puteţi face o listă cu sinonime şi alta cu antonime folosite cu predilecţie de Eminescu? dar una arhaisme şi alta cu neologisme?

Acest limbaj critic rebarbativ, cu pretenţii de limbaj ştiinţific, nu avea nicio legătură cu frumuseţea poeziei eminesciene. Era ca şi cum cineva ar fi încercat să culeagă o floare cu un buldozer.

În acel moment m-am hotărât să scriu o carte despre poeziile lui Eminescu. Despre toate poeziile lui, analizate una câte una, într-un limbaj accesibil. Am lucrat la ea mai mult de patru ani. Și acum, iată, cartea a apărut (va fi lansată la Târgul de Carte Gaudeamus, în ziua de sâmbătă 25 noiembrie la ora 16). M-am grăbit să dau această veste citititorilor ziarului „Evenimentul zilei”, pentru că „Evenimentul zilei” este ziarul meu preferat.

Ofer în continuare, în avanpremieră, un fragment din analiza poemului „Floare albastră”.

                                                                                                           *

Un bărbat cu pălărie, grav şi gânditor, şi un drac de fată, care se cam plictiseşte cu el şi vrea să-l atragă în jocul dragostei – aceasta este situaţia de un fin umor descrisă în „Floare albastră”. Nu este singura dată când Eminescu se ironizează pe sine pentru preocupările sale înalte şi abstragerea din realitate. Nu este singura dată când simpatia sa merge către frivolitatea inocentă a celei care ştie parcă mai bine decât toţi învăţaţii lumii cum trebuie trăită viaţa. Eminescu se vede pe sine dinafară şi înţelege că este şi ceva comic în condiţia de poet, cu privirea pierdută mereu în infinit. El urmăreşte ce fac oamenii obişnuiţi – inclusiv în momentele lor de hârjoneală amoroasă – cu o bunăvoinţă de matur care priveşte joaca unor copii. Uneori simte chiar o nostalgie faţă de un fel de a fi la care nu mai are acces.

Exact aceasta este atitudinea sa în Floare albastră. Poezia începe direct cu dojenirea poetului de către fată, agasată de îndeletnicirile lui metafizice, care îl fac indisponibil pentru ritualul dragostei:

„«Iar te-ai cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri-nalte?/ De nu m-ai uita încalte,/ Sufletul vieţii mele.”

Este remarcabilă capacitatea lui Eminescu de a intra în rolul fetei. Monologul ei, compus cu artă, te face s-o vezi, zbânţuită şi înciudată, zgâlţâindu-l pe bărbatul de o inoportună seriozitate.

Personajul feminin din poezie este o ţărancă stilizată. Timid-îndrăzneaţă, ea nu lasă iniţiativa în seama bărbatului, ci îl provoacă neastâmpărată, necăjindu-l, flatândul, ispitindu-l. Femeile cochete din Iaşi sau de la Bucureşti îl făceau pe Eminescu să se gândească la Dalila. În schimb, femeile, tot cochete, din mediul rustic îi aduceau în minte romantica „floare albastră”.

Loading…

Opiniile exprimate de invitații EVZ aparțin autorilor și nu reprezintă punctul de vedere al publicației

rootstireaActualitate/EsentialInvitaţii evz
Practic, era vorba de o serie de întrebări scurte şi autoritare, care te făceau să te gândeşti la un răpăit de mitralieră: care sunt actanţii în această poezie? cum poate fi reprezentată diegeza ei? ce topos identificați? puteţi face o listă cu sinonime şi alta cu antonime folosite cu...

Preluat de la EVZ