Aceste demersuri prăbușesc două din miturile fondatoare ale Franței: visul socialismului cu mai puțină muncă și toată lumea angajată, al prosperității din dividende ale sindicatelor (prin investiții în industrii de monopol precum transporturile publice) și a pârghiilor în fața guvernării, pe de o parte, și prăbușirea mitului „statului bunăstării”, în paralel cu reducerea drastică a programelor sociale.


Prima reformă a lui Macron a fost reforma și flexibilizarea pieței muncii, care viza cu precădere sectorul privat. Mobilizarea pentru a contra această perspectivă a fost relativ modestă, sindicatele acoperind doar 8% din sectorul privat (față de 20% în sectorul public) și având diferențe de viziune în modul în care să protesteze față de aceste noi reguli pe piața muncii. A fost doar primul pas, însă, urmat de cea mai teribilă și grea reformă, cea a reducerii cu 120.000 de posturi din sectorul public din Franța, care numără 5,4 milioane de angajați și dă 57% din Produsul Intern Brut. Reforma aceasta este extrem de dificilă din cauza forței enorme pe care o are sistemul public francez, care beneficiază de cele mai mari privilegii din Europa. E adevărat, e și cel mai numeros dintre toate statele europene, inclusiv proporțional cu populația, și-și justifică mare parte din activitate pe baza unei birocrații stufoase – din care a împrumutat foarte mult atât Uniunea Europeană, cât și România. Or, acesta e un alt punct al „reformelor Macron”, începute pe când era ministrul Economiei, cu care a câștigat alegerile prezidențiale și generale și care amenință fundamental sistemul public mai abitir decât reducerea de personal.


Între privilegiile de care beneficiază astăzi sectorul public – din singura țară care a redus programul de muncă de la 39 la 35 de ore pe săptămână – se numără garantarea locului de muncă pe perioadă nedeterminată a funcționarilor publici, o schemă de pensionare mai avantajoasă decât în sectorul particular, reglemetări stricte ale timpului de muncă și limitele depășirii lui, o larghețe mai mare în a putea lua concedii, zile libere și timp liber neplătit decât orice altă categorie. În cazul altor persoane din sectorul public s-au mai făcut reforme, pe ici pe colo, în ultimii 5 ani, dar funcționarii au formula de privilegii garantată, la care nu vor să renunțe nici în ruptul capului. Spre comparație, sectorul privat are contracte pe perioade scurte sau, în orice caz, finite, cu posibilități de reînnoire, și nu beneficiază de garanțiile de stabilitate ale funcționarilor.

Mai există și un al treilea pilon al reformelor Macron, care vizează piața muncii, reducerea sectorului public și flexibilizarea angajărilor aici, respectiv reducerea de taxe și revizuirea fiscalității în favoarea întreprinderilor, cu aceeași reducere de birocrație enunțată în cazul sectorului public. Scopul este acela al creșterii eficienței și a competitivității economiei franceze. O reformă susținută fundamental de patronatele franceze, dar tăierea de cheltuieli devine nefavorabilă sectorului public, cu precădere prestațiilor sociale. O asemenea reformă, tratată cu extremă precauție și în pași discreți și negociați, pentru a nu bloca Franța – cu precădere prin pilonul doi, ce vizează funcționarii publici – duce la eliminarea pe deplin a mitului statului bunăstării, pe care economia contemporană franceză (ca întreaga economie europeană) nu-l mai poate susține: într-o societate contemporană, statul nu mai poate garanta tuturor că pot trăi bine, ci trebuie să lupte pentru locuri de muncă și perfecționare.


Loading…

rootstireaActualitate/EsentialOpinii EVZ
Aceste demersuri prăbușesc două din miturile fondatoare ale Franței: visul socialismului cu mai puțină muncă și toată lumea angajată, al prosperității din dividende ale sindicatelor (prin investiții în industrii de monopol precum transporturile publice) și a pârghiilor în fața guvernării, pe de o parte, și prăbușirea mitului „statului bunăstării”,...

Preluat de la EVZ