Ultima oră? Ce știu eu despre piesa asta? Știu c-am citit-o înainte de 1989. Știu că am extras din ea chiar un eseu, publicat în Echinox, sub titlul Gazeta care nu moare, titlu polemic, asemenea conținutului, cu replica cinică a secretarului de redacție al ziarului Deșteptarea din piesă: «O gazetă trăiește numai o zi. Mai puțin decît atît. O dimineață, o oră. O gazetă moare cinci minute după ce a fost citită».
La vremea respectivă, eram tînăr. Și ca orice tînăr, sufeream de neghiobia fatală care e hrănirea cu iluzii. Eram convins – așa cum scriam în eseul respectiv – că „o adevărată gazetă trebuie să supraviețuiască zilei de apariție”. Aiurea.


Azi, după 50 de ani de gazetărie, de făcut și condus gazete, mă văd obligat să declar că o gazetă nu rezistă nici măcar o clipă, că profesia de gazetar e una a efemerului, ca și cum ai sculpta Afrodita în pala de vînt de miazăzi sau ai picta Gioconda pe norii de vară. În pregătirea mersului la premiera de la Teatrul de Comedie, m-am apucat să recitesc Ultima oră. Citită din perspectiva celui care a trăit deja capitalismul românesc, de un fel aparte între capitalismele lumii, ca și socialismul, ca și războiul, ba chiar ca și mujdeiul și el românesc, Ultima oră mi-a dezvăluit acum sensuri care nu miar fi trecut prin cap dacă aș fi trăit mai departe în comunism.

Remarc astfel divizarea piesei în două. Prima parte, consacrată atmosferei dintr-o redacție interbelică de publicație fomistă, supraviețuind prin ciupeală și șantaj, mi se pare cea mai puternică în materie de comedie. Partea a doua, cu marele industriaș Grigore Bucșan, Rechin al României interbelice, manipulat de fătuca exaltată care e Magda, femeia visată de bărbatul complexat Sebastian, mi se pare nu doar mai slabă, dar și stîlcită de ceea ce aș numi sindromul Pretty Woman (Frumușica), după filmul cu același nume. De altfel, întreaga piesă, ca și Steaua fără nume, stă sub semnul cinema-ului pentru casierițe de Mall și recepționere de hoteluri. Acestora le vinde pe bandă rulantă Hollywoodul prafuri de visat în genul peliculei Pretty Woman, așa-zise comedii romantice, în care eroina, prostituată, e în realitate întruchiparea cinstei, demnității, onoarei și virginității, drept pentru care miliardarii umblă cu limba scoasă după ele. Capitalismul emite regulat astfel de droguri artistice, menite a inocula speranțe false milioanelor de amărîți ai sorții, prin născocirea de realități artificiale, prin nimic deosebite în deraierea lor de cele create de proza stalinistă, astfel încît milioanele de amărîți să creadă sincer că și bogații plîng, că o casieriță de Mall poate cunoaște fericirea, ridicînd privirea de pe clape și descoperind în fața sa, cerînd pungi mici, pe alesul inimii în ipostaza de client, în realitate, multimiliardar în căutarea femeii ideale după exercițiul de dezamăgire produs de femeia reală, fosta nevastă. Ultima oră face parte din această categorie de opere drog.

Marele, sîngerosul Grigore Bucșan, cel care putea cumpăra Siguranța, Poliția și Universitatea cu tot, dacă ar fi vrut, se lasă tras pe sfoară de o fetișcană, Magda, mai ceva decît portarul de la intrarea în Universitate, intimidat de chicotelile domnișoarelor studente. Drogul de iluzii de tip hollywoodian funcționează și în cazul lui Alexandru Andronic. Citind piesa azi, cercetătorii care nu-și pot permite să cumpere o carte în timp ce un îmbogățit peste noapte are bani să cumpere și o insulă, profesorii universitari terorizați de neveste proaste și urîte, care nu dau doi bani pe cărțile citite și cu atît mai puțin pe cele scrise, încredințate pe Facebook că a prepara o ciorbă de pește e mai greu și mai genial decît a scrie o carte, se trezesc visînd cu ochii deschiși la topmodeluri care le cad în brațe după ce leau citit studiile, cu tot cu notele de la subsol, în Revista Academica, și pe deasupra, le pun la dispoziție și bani, în loc să ceară ele așa ceva.


ACUM poți vota pentru TOPURILE EvZ. POLITICIENII și EVENIMENTELE anului 2017

Cam așa vedeam eu spectacolul după recitirea piesei din perspectiva celui care a făcut gazetărie în capitalismul descris de Mihail Sebastian.

Miercuri seara, croindu-mi drum prin torentele de lacrimi clișeu din spațiul public stîrnite de moartea Regelui, m-am dus la Teatrul de Comedie.

Curios să văd și cum o scoate Mircea Cornișteanu la vopsea cu această piesă a lui Mihai Sebastian, scrisă pentru casierițe și coafeze.

Îmi amintesc de marele spectacol cu O scrisoare pierdută, pus pe vremuri de Mircea Cornișteanu la Naționalul din Craiova, cel mai bun Teatru Național din țară, o montare cu un Ilie Gheorghe, unic în rolul lui Cațavencu și un final cutremurător prin luciditatea nemiloasă a regizorului:

Nomenklatura din piesă dansînd hora împăcării în curte la Trahanache în timp ce dincoace de gard, Poporul se uită printre gratii și strigă mecanic Ura! Se ridică cortina.

Sincer să fiu, cînd am citit că George Mihăiță îl interpretează pe Bucșan m-am întrebat ce dracu l-a apucat pe marele actor. Grigore Bucșan din piesă n-are viață, n-are complexitate sufletească, e antipatic ca o bătătură la călcîie, un personaj creat de autor pentru a scoate și mai tare în evidență incredibila aventură a cuplului Magda-Andronic. Spectacolul e cuminte. Simt în jurul meu acea atmosferă paralizantă pentru cei de pe scenă.

Loading…

rootstireaActualitate/EsentialOpinii EVZ
Ultima oră? Ce știu eu despre piesa asta? Știu c-am citit-o înainte de 1989. Știu că am extras din ea chiar un eseu, publicat în Echinox, sub titlul Gazeta care nu moare, titlu polemic, asemenea conținutului, cu replica cinică a secretarului de redacție al ziarului Deșteptarea din piesă: «O...

Preluat de la EVZ